Spune-mi cu cine ai fost comparat ca să-ți spun unde ai ajuns

Mirela Retegan

16 June 2014

MIRELA RPentru că mie comparația mi-a marcat copilăria. A fost oglinda în care n-aş fi vrut să mă privesc la fiecare sfârşit de an şcolar. Mi se strângea inima când ştiam că e ultima zi de şcoală şi iar, şi iar, o să trăiesc aceeaşi traumă. Tata mă chema de fiecare dată la geamul din bucătărie şi mi-o arăta pe vecina de aceeaşi vârstă cu mine care venea acasă cu coroniţa pe cap, cu toate tresele atârnate de costumul de pionier şi cu braţele pline de flori. Ea era campioana.

La toate sporturile era pe locul 1, la competiţii de atletism zonale, judeţene, naţionale lua medalii, iar la şcoală a fost de toate: comandant de grupă, de detaşament, de unitate. TOT! TOT! TOT! Şi mai era şi cea mai descurcăreaţă, orientată, populară, din gaşca noastră de copii. Toţi voiau să fie în echipa ei pentru că sigur câştiga, toţi visau să îi cheme la ea acasă, toţi băieţii sperau să o plimbe ţinându-se de mână. Eu eram cuminte spre bleagă, ştearsă, fără pic de încredere în mine.

Tata nu ştia cum stau lucrurile în spatele blocului. Şi mă chema să-mi pună în faţă o oglindă a activităţii mele şcolare şi extraşcolare din fiecare an. Şi mă simţeam atunci mică şi proastă şi ştiam că ar fi vrut şi el să-şi umfle pieptul în cartier ca nenea Adam atunci când veneau de la festivitatea de premiere. N-a avut ocazia asta niciodată. Nu la şcoală. Dar a stat mai târziu cu pieptul umflat până în ultima zi. Ba chiar cred că şi acum se mai umflă în penele lui de înger. Pentru că dintr-un punct anume, eu am început să câştig toate concursurile vieţii mele, să iau coroniţe, să primesc diplome şi să fiu PREMIANTA lui.

premiantă

sursa foto: anticariatultau.ro

Nu ştiu care a fost momentul în care vecina mea premianta s-a oprit pe culoarul ei şi eu am început să alerg pe culoarul meu. Nu ştiu cum a condus Doamne-Doamne maşina sorţii de am intrat eu în viteza-turbo pe alocuri, iar ea mai întâi în relanti, pentru ca apoi să treacă în marşarier. Trăieşte azi o viaţă absolut normală, are doi copii mari, locuieşte în apartamentul de lângă cel al părinţilor ei, e angajată ca administrator al blocului şi şi-a măritat fata de 19 ani anul trecut. Este foarte simpatică şi foarte mulţumită cu viaţa ei şi cu ceea ce face zi de zi. E ca şi când, la o distanţă de 30 de ani, pământul s-a întors fix cu fundul în sus şi i s-au inversat polii. Adult fiind, am avut ocazia să-l văd pe tata lăcrimând de fericire la câteva festivităţi de premiere în care primeam coroniţă: prima oară când a vizionat o emisiune tv făcută de mine, atunci când am fost premiată pentru implicarea în viaţa socială, atunci când la botezul copilului meu au venit peste 200 de oameni care mă iubesc, s-a simţit răsplătit şi mândru de fiecare dată când venea la mine şi strigam adunarea, iar toţi prietenii mei îl făceau să se simtă tânăr şi special. I-am dăruit multe festivităţi de premiere.

Mi-am amintit povestea asta zilele trecute, când am primit evaluarea de final de an de la şcoala la care studiază copilul meu. Pe 27 de pagini, am găsit părerea fiecărui profesor despre cum a fost copilul la începutul anului, ce a învăţat anul acesta, ce n-a învăţat, cum s-a comportat şi la ce ar mai trebui lucrat pe vară din punct de vedere academic şi emoţional. L-am trimis unui prieten care m-a întrebat surprins: “Păi, şi notele?”. Evaluarea şcolară a copilului nu avea niciun tabel, nicio notă, nicio medie. Erau doar calificative legate de cum s-a comportat şi ce a asimilat. Mi s-a părut absolut minunată abordarea. Sigur că sunt invitată la şcoală să discutăm punctual, inclusiv cu notele în faţă, dar faptul că nişte oameni înţeleg că la finele unui an nu contează ce note a luat sau nu a luat copilul, ci cu ce a rămas, mi se pare din altă lume. Faptul că profesorii aceia nu au avut un scop din a-i prinde dacă nu învaţă, iar copiii nu trebuie să se specializeze în cum să-i păcălească pe profesori atunci când nu-şi fac temele şi nu-şi învaţă lecţiile mi se pare cea mai bună şcoală pentru viaţă.

Nu cred că m-a ajutat la ceva comparaţia pe care tata o făcea la sfârşitul fiecărui an şcolar. Cred că mi-a întârziat ascensiunea, dezvoltarea, cred că fiecare astfel de exemplu a mai pus un kilogram la piatra de moară a neîncrederii pe care eu o căram în spinare. Fiecare avem menirea noastră, destinul nostru şi, atunci când suntem pregătiţi, ni se întâmplă lucrurile potrivite. Am reuşit să nu mă iau atât de tare în serios şi să mă joc puţin cu visele mele. Şi am visat aşa cum nu m-a învăţat nicio materie şi niciun profesor să visez.

Pe Mirela o găsiți cu totul aici.



Citiţi şi

Oglinzile din jurul nostru

Matt Haig, Motive pentru a rămâne în viață – o confesiune tulburătoare

Niște eroi. INVICTUS GAMES, Toronto, 2017

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
6,352 views

Your tuppence

  1. marlene / 10 November 2015 12:08

    Mirela, si mie mi se potriveste povestioara ta, asa pateam si eu, eram mereu cam pe locul 4 in clasa si tata imi dadea exemplu o colega, ea era premianta in fiecare an, cu coronita! Dar, ce sa vezi, daca tragem linie, acum, la varsta pensiei, scorul e categoric in favoarea mea!

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply
  2. Laura / 16 June 2015 17:55

    Da, ma regasesc partial in poveste. Cu niste twist-uri, in orice caz:) Extraordinara scoala la care merge copilul tau, ai putea sa “tradezi” despre ce institutie este vb?:) Mersi si succes in continuare!

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply
  3. Karla Kamelia / 17 June 2014 7:06

    n vremuri comuniste aveam tot timpul parul razvratit si bentița lipsa… sifonata in buzunar, genunchii plini de bube de la bicicleta , toata perioada anilor scolari I-VII mama mea mi-a dat exemplu pe Claudița, colega mea de banca cu codite impletite si funde mari ca sorcovele, cu privirea de copil cuminte . Curata, cuminte si sfioasa Claudita a ramas insarcinata in clasa a VIII ! … si azi am o mare sila pentru funde si codite impletite 🙂 Cand mi-a venit randul sa fiu mama, am vazut ca am cei mai minunati copii !

    Thumb up 5 Thumb down 0
    Reply
    • mirela retegan / 17 June 2014 17:44

      eu din acest punct de vedere eram o Claudita bleaga si cuminte dta mereu exemplu si care la 19 ani a fugit de-acasa cu prima dragoste . Un barbat cu 10 ani mai mare si care m-a asigurat ca o a traim ca Zenobia lui Gellu Naum, intr-o scorbura si fericiti pana la batranete.:))))))))

      Thumb up 0 Thumb down 0
      Reply
  4. mika / 16 June 2014 13:43

    Nu stiu ce sa zic, dar faceti o greseala din start in judecatile prezentate. Deci, ca sa stabilim – va vorbeste o persoana de 10 pe linie, premii, olimpiade, trese, snururi, popularitate samd. Vine un moment in viata cand te intrebi: incotro merg? unde vreau sa ajung? Si momentul asta nu e la 14 ani, nu e la 19 ani, e undeva pe la 30 de ani. “Valoarea” cu care ai fost “cotata” in copilarie, isi spune cuvantul: orice ti-ai dori, POTI. Da, orice mi-am dorit sa fac, am putut face. Nu e neaparat sa iti doresti sa devii presedinte sau ministru sau director de multinationala sau mai stiu eu ce alta bazaconie – am avut si oportunitati de genul acesta. Mi-am dorit sa ma trezesc in fiecare dimineata si sa stiu ca abia astept sa ma apuc de treaba – o activitate la care te gandesti in orice minut, pentru realizarea careia consumi energie, munca, vise, sperante… E mare lucru! Pregatirea mea din scoala – cel putin primele 8 clase – a fost EXCEPTIONALA, pentru ca am invatat la toate obiectele cu placere si cu usurinta, m-am jucat in fatza blocului, am fost in excursii si tabere, am cunoscut oameni din toate colturile tari si ale lumii, mi s-a turnat apa la radacini cat am cerut. Si mi s-a parut normal. Si nu am judecat pe altcineva care nu facea acest lucru. Am invatat sa fiu prima, sa nu am pe nimeni deasupra mea. Nu cred ca ar fi vreun lucru pe care l-as schimba in educatia mea. “Copilul model se pierde” – e o aberatie! Nu avem caderea sa judecam ce inseamna “sa te realizezi”, “sa fii fericit”. Doar oamenii de slaba calitate confunda realizarea, fericirea cu starea materiala. “Copilul model” nu are o problema cu comparatia – pe el comparatia il stimuleaza, il face mai bun. Caracterele slabe sunt demoralizate de comparatie. E adevarat ca s-a intors lumea cu fundul in sus si multe non-valori au ajuns deasupra, pe cand multe valori au decis sa-si pastreze linistea sufleteasca. Dar asta e o chestiune de moment, lucrurile nu vor ramane asa. Doar pentru ca un concurs nefericit de imprejurari rastoarna sistemul de valori, asta nu inseamna ca albul e negru si negrul e alb. Albul va fi alb intotdeauna, iar negrul va fi negru mereu. Valoarea isi va spune cuvantul intotdeauna, dincolo de bani si functii.

    Well-loved. Like or Dislike: Thumb up 18 Thumb down 7
    Reply
    • mirela retegan / 16 June 2014 13:50

      am scris mai jos. ma citez :))) “BRAVO! ai gasit singur explicatia! Si oricum, ce nu intelege lumea si eu nu inteleg de ce nu intelege, eu nu emit judecati, nu vorbesc la modul general. MIE MI S-A INTAMPLAT ASTA. Si daca exista un singur parinte care invata ceva din ce-am povestit eu ( ca n-aveam altceva mai bun de facut:) ), nu mi-am pierdut vremea!”

      Well-loved. Like or Dislike: Thumb up 11 Thumb down 0
      Reply
    • andreea / 16 June 2015 15:35

      draga Mika, nu ai inteles de loc mesajul articolului … aici nu e vorba de colega premianta ci de parintii care nu si-au acceptat copii asa cum erau ei si si-au dorit ca acestia sa devina niste clone ale premiantilor cu care sa se laude ei … articolul vorbeste despre copiii care nu au fost incurajati si ajutati sa fie premianti ci li s-a reprosat mereu ca nu sunt mai buni, descurajandu-i astfel si taindu-le aripile … acesti copii nu au putut sa isi dezvolte propria personalitate fiindca parintii lor doreau sa fie altcineva decat erau ei de fapt

      Thumb up 3 Thumb down 0
      Reply
    • cat / 16 June 2015 18:05

      Si iata ca nu pierdem nici o ocazie sa ne umflam in pene…
      fara legatura cu mesajul articolului!

      Thumb up 1 Thumb down 1
      Reply
  5. Gigi / 16 June 2014 13:39

    In plus, fiecare copil are un talent al lui si inclinatii mai puternice spre anumite materii si nu altele. Era si este absurda pretentia unor parinti ca ai lor copii sa performeze egal in toate.. mai bine l-ar incuraja sa fie exceptional in domeniul care ii place. Plus, mama avea o vorba: ca fetele sunt foarte bune la scoala pana pe la 16 ani, cand incep sa se preocupe mai mult de baieti, iar baietii invers, de la varsta aia incep sa se “coaca”. Oarecum adevarat, dar pentru ca asa e societatea romaneasca, fetele de indata ce incep “datingul” lasa restul pe planul doi, ceea ce nu prea e ok.

    Thumb up 1 Thumb down 0
    Reply
  6. Gigi / 16 June 2014 13:06

    Eh, eu am fost copilul ala care avea cele mai mari note din scoala, premii la olimpiade in fiecare an (discipline diferite, de la municipale pana la nationale), invitata la toate sindrofiile si baietii interesati de diverse… Si nu, sa nu ne amagim, am 5 lungimi de avans fata de fostii mei colegi, in toate domeniile (fara falsa modestie). Deci nu toti “ambitiosii” se pierd pe drum. Ideea este ca eu nu faceam lucrurile astea din ambitie, ci pentru ca aveam o usurinta si o energie care imi permiteau sa le fac. Insa, parintii nu m-au comparat cu altii, si nici eu, m-am comparat doar cu mine cea de ieri. Atat.

    Hot debate. What do you think? Thumb up 8 Thumb down 0
    Reply
    • mirela retegan / 16 June 2014 13:10

      BRAVO! ai gasit singur explicatia! Si oricum, ce nu intelege lumea si eu nu inteleg de ce nu intelege, eu nu emit judecati, nu vorbesc la modul general. MIE MI S-A INTAMPLAT ASTA. Si daca exista un singur parinte care invata ceva din ce-am povestit eu ( ca n-aveam altceva mai bun de facut:) ), nu mi-am pierdut vremea!

      Thumb up 3 Thumb down 0
      Reply
  7. mirela retegan / 16 June 2014 12:30

    Cel mai greu mi-a fost sa nu pun intrebarea: dar x sau y ce note au luat? Am reusit. Am strans din dinti si am tacut.

    Thumb up 2 Thumb down 0
    Reply
  8. Diana / 16 June 2014 10:49

    Eu i-am spus mamei mele mereu că toate comparațiile pe care le făcea cu vecinele mai inteligente, responsabile, desurcărețe și oricum altcumva cum nu eram eu, nu făceau decât să mă tragă în jos. Am fost comparată pentru că ai mei au avut un ideal care nu am fost eu. Mă rog, vârstele noastre nu se compară pentru că sunt muult mai ”mică”, și încă mă confrunt uneori cu problema comparației. Naște frustrări multe într-un copil, dar am observat și eu că de cele mai multe ori, cumva, ambiția copilului model se pierde, și ajunge să ducă o viață obișnuită. E mai multă psihologie aici 😀

    Thumb up 5 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro