Când i se întâmplă unui muritor de rând ce i s-a întâmplat Stelei Popescu, nu mai rămân probe ale puÈ›inei noastre cunoaÈ™teri despre semnele unor boli sau ale indiferenÈ›ei prost mascate cu replici de genul “o fi beat, ceva…”. După ce am văzut înregistrarea ultimei sale apariÈ›ii la o gală de premiere, am avut dimensiunea dezastrului: nu doar în spitale se poate muri cu zile, ci È™i în afara lor.
Femeia aceea, care toată viața ei a fost un monument de coerență și adecvare, cu o memorie prodigioasă și o diplomație neromânească (nu s-a certat cu nimeni, într-un mediu din care n-au lipsit și nu vor lipsi vreodată conflictele și cancanurile) n-a intrigat pe nimeni cu o comportare ieșită din obișnuit: încerca să spună, aproape neinteligibil, de pe scenă!, televizat, cu un premiu așteptând să-i fie înmânat în semn de omagiu!, cât de supărată era pe organizatori. Lucru pe care, altfel decât că nu mai avea control, nu l-ar fi făcut. Și dacă nu știai cum se manifestă un accident vascular cerebral, reputația acestei femei trebuia să te facă atent la ciudățenia comportamentului ei.
“ÃŽnainte de a mă asculta, vreau să vă spun că eu am venit abia acuma, nu pentru eu sunt neorganizată, ci pentru că voi sunteÅ£i. Pentru că nu m-au chemat. N-a venit. Nu ÅŸtiu de ce. De ce m-aÅ£i chemat mă dacă nu m-aÅ£i chemat, să viu la voi aici? Sunt plină de draci, că eu am temperament. Mai bine mergeam acasă, decât să mă vedeÅ£i în halul asta. Sunt al dracului de nervoasă, nu mai vin la voi. Dar eu tot vă iubesc ÅŸi vă respect. M-aÅ£i zăpăcit, m-aÅ£i zăpăcit, măi”
Nici prezentatorii, nici primarele de sector care a aruncat spre public o privire uimită, dar deloc îngrijorată, parcă se scuza, nici cineva dintre privitori nu È™tim s-o fi căutat după finalul momentului de clară rătăcire. Ce È™tim sigur e că nimeni n-a  sunat atunci la 112 È™i, în loc să ajungă acasă, Dumnezeu È™tie cum, Stela să fi ajuns la Urgență. Unde, poate mai avea o È™ansă… AÈ™a, s-a râs, s-a aplaudat ca s-o acopere ori în semn de “înÈ›elegem, are o vârstă…”, lumea s-o fi simÈ›it puÈ›in stânjenită È™i asta a fost!
Stela, nici să nu te uiÈ›i la noi cum te jelim, poate chiar vom È›ine doliu naÈ›ional È™i se vor trage focuri de armă la îngropăciunea ta. Doar iartă-ne, dacă poÈ›i, că te-am lăsat să mori ca un câine… Ca să mai fi fost azi printre noi era nevoie doar de puÈ›ină educaÈ›ie ori de mai multă păsare. N-avem nici de una, nici de alta. Și s-a mai înregistrat încă un caz paradoxal de moarte evitabilă.
Citiţi şi
Eugen Ionescu în faţa morţii
Despre moarte și alte nimicuri
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
