Despre cafea, ce ocupă un uluitor loc doi în topul mărfurilor comercializate în lume, după petrol, nu poţi scrie altminteri decât având o cană cu o insulă de caimac alături… Dacă mă gândesc bine, prima mea amintire despre cafea nu este nici mirosul de boabe rumenite de bunica într-un vas improvizat şi stropite cu puţin rom sau coniac (cred că în dorul marghilomanei), ori cel care umplea bucătăria de ţară în timpul râşnirii lor şi nici gustul primei guri de licoare neagră şi amară ca fierea – pe care am scuipat-o imediat, strâmbându-mă -, ci o imagine plăsmuită din vorbele tatălui meu care povestea când şi când, cu nostalgie, despre cafeaua la nisip făcută de cafegiii turci din insula Ada Kaleh.
Aşa am înţeles, cu mult înainte de-a mă lega trainic de cafea la rândul meu, că nu e o băutură oarecare, ci una cu dichis care are nevoie, pe lângă povestea ei milenară, atât de intrigantă pe alocuri, şi de povestea celui care o bea. Care vine ea cândva şi, dacă eşti norocos, cafeaua ajunge, ca madlena lui Proust, portiţa magică spre retrăirea frugală a fericirii pe care a însoţit-o odată. Dar, până am trăit şi eu cafeaua, am ştiut, cumva nelămurit, că, pentru unii oameni, a fost însuşi destinul lor. Şi, până la cafegiul Gheorghe Florescu, mărturisesc că n-am cunoscut vreunul în carne şi oase, şi cu bob de cafea în frunte.
La Piaţa Rosetti, în strada Cristian Radu, numărul 6, într-un spaţiu neîncăpător pentru efervescenţa sa de calciu Sandoz în contact cu apa (comparaţia îi aparţine colegului Vlad Stoicescu), nu mi-a fost greu să regăsesc în bărbatul jovial şi restul închipuitelor trăsături ale armenilor şi turcilor pentru care cafeaua a fost zeul căruia i s-au închinat dincolo de religiile lor. Cafegiul Florescu e plin de poveşti cum e un sac ticsit cu boabele aduse din ţările ce încing planeta între tropice cu un imaginar brâu al cafelei.
Poveşti pe care a izbutit să le adune în Confesiunile unui cafegiu la aproape două decenii de când actorul şi poetul Emil Botta l-a îndemnat să-şi scrie memoriile. Şi în cazul lui s-a adeverit vorba din bătrâni că, uneori, tot răul este spre bine. Pentru că, în 2003, a putut scrie liber şi cu un surprinzător talent şi despre perioada de dinainte de ’89. Deşi publicate patru ani mai târziu cu un succes remarcabil (unii critici au numit-o Cartea anului 2008), cafegiul repetă şi azi, neobosit, frânturi de poveste oricui are timp să-l asculte. Aşa se face că pleci acasă nu doar cu o cafea straşnică, ci şi cu zâmbetul pe buze.
Ascultându-l, nu-i greu să-ţi dai seama că anii cafegiului nu pot fi măsuraţi altfel decât în cafeaua tot mai aleasă şi mai priceput pregătită pentru muşteriii faimoşi – Nichita Stănescu, Marin Preda, N. Carandino, Toma Caragiu, Amza Pelea, Mihai Beniuc, Harry Brauner, Ion Băieşu, Augustin Doinaş, Radu Beligan ori Mişu Fotino – sau anonimi care i-au călcat pragul celor două prăvălii. Dintre care, niciuna nu a apucat să devină cafeneaua din vis, purtând numele lui. Fiindcă prima, cea din Hristo Botev, 10, preluată de la armeanul Avedis Carabelaian (cu al cărui prenume Gheorge Florescu a şi botezat un sortiment ca omagiu adus celui de la care a învăţat tainele cafelei), a căzut la cutremurul din ’77, iar cea de azi, este atât de mică, încât nu mai ştii dacă bărbatul fără astâmpăr în ciuda părului alb nu este cumva prelungirea vie a masivei maşini de prăjit boabele sau ea, prelungirea mecanică a cafegiului pentru senzorii lui mai fini decât oricare performanţă tehnologică ce încearcă să imite perfecţiunea angrenajului uman.
Dacă un ageamiu, ca să păstrăm lexical legătura cu cafegiii şi muşteriii :), asistă la prăjirea boabelor, află că nu doar urmărind termometrul se obţine tot ce poate da un soi de cafea. Până la 165°C boabele doar se deshidratează, dublându-şi volumul! Apoi, până la limita maximă de 250 °C, se pot scoate nu mai puţin de 10 varietăţi de cafea, ce diferă prin culoare – de la maro deschis la maro foarte închis ce bate înspre negru -, aciditate, conţinutul de cafeină, intensitatea şi bogăţia aromei, care scad toate cu creşterea temperaturii.
În acest interval de 80 de grade, boabele mai dau şi nişte semnale acustice discrete asemănătoare cu pocnetul boabelor de porumb pentru floricele. De două ori şi cu mare precizie – o dată la 205°C şi a doua oară la 225°C, iar cafegiul poate opri prăjirea cu foarte puţin înainte, chiar când încep să pocnească sau imediat după ce se termină “gălăgia”. Cele câteva secunde pentru care omul îşi asumă oprirea maşinii fac diferenţa, greu sesizabilă pentru necunoscători, între perfecţiunea viitoarei cafele şi un lichid mai sărac în calităţi.
Dar destul cu detaliile tehnice. Cât despre soiurile de cafea de la Delicatese Florescu şi poveştile lor mai bine mergeţi singuri şi le aflaţi. Răsplata va fi negreşit o cafea cu suflet, sintagmă pe care a “împrumutat-o” de la cafegiul nostru un comerciant de cafea şi atât. C-aşa-i în tenis…
Şi înainte de a aşterne o ultimă frază, să vă mai spun două vorbe. Cât am aşteptat să beau o cafea făcută din cel mai scump soi din lume – Kopi Luwak – adus în premieră în România, crud, doar de domnul Florescu, sigur, sigur, am ratat o parte din explicaţiile acestuia. Aşa se face că am savurat-o laolaltă cu câţiva prieteni, cu asigurarea că “ni se vor limpezi pe loc gândurile” – lucru de care nimeni nu era foarte sigur că şi l-ar fi dorit întâmplat chiar acolo, de teama posibilelor revelaţii instantanee. Ei bine, pentru mine revelaţia nu a venit din interior, ci tot de la cafegiu, moment după care mi-a fost un pic mai greu să mă bucur de cafeaua din faţa mea. Pentru că ceea ce o făcea atât de preţuită era faptul că fructele nu erau culese dintr-un copac, aşa cum te-ai fi gândit, ci de prin hăţişurile pe unde le defecau zibetele (un fel de pisici sălbatice) după ce îşi potoleau foamea cu ele. Cum, necum, ele sunt doar parţial digerate – numai coaja, aşa că boabele rămân intacte într-o crustă care se îndepărtează după o prealabilă splălare, dar modificate în bine sub acţiunea unor enzime… În fine, cred că nu vreau să ştiu mai multe, dar cu siguranţă după această explicaţie gândurile mi s-au limpezit.
Am plecat de la mica terasă sufocată de cele două clădiri care o închid cu sentimentul unei nedreptăţi profunde. Un om în a cărui viaţă cafeaua a intrat pe când avea doar 8 ani şi va ieşi odată cu ultima suflare, merită o Cafenea. Unde să poată juca în faţa cât mai multor oameni, zilnic, spectacolul de bun gust “La o cafea cu Florescu”.
Citiţi şi
Consumul zilnic de cafea ar putea prelungi viața cu până la doi ani
Un trend nesănătos: unt în cafea
Nichita Stănescu și Gabriela Melinescu – o iubire irepetabilă
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
