Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

Sunt mândră de poza asta

3 September 2019

Povestea 1 

Povestea mea este o poveste a dezrădăcinării, a rătăcirilor, a sufocării. M-am născut în Craiova, în sudul României, o regiune care nu este văzută prea bine, dar pentru mine are o însemnătate aparte, pentru că este mai mult decât locul natal; este ca și cum seva pământului aceluia îmi curge prin vene în fiecare zi. Am plecat de-acolo la 17 ani împreună cu părinții și sora mea. Tata, cadru militar s-a pensionat devreme și “ne-am retras” cu toții în Ardeal, unde eu și sora mea ne-am continuat studiile.

Nu întâmplător am ales poza aceasta alb-negru în care mama îmi ghida pașii împleticiți. Eu am crescut în țărâna aia și în praf și în zăpușeală am învățat să merg. E o legătură pe care nu o pot descrie în cuvinte. De când am părăsit tărâmurile acelea, nu m-am mai simțit acasă nicăieri. Parcă este un blestem al primei iubiri trădate, să nu îmi mai găsesc locul și liniștea niciodată. Simt că am rătăcit prin lume și că toți oamenii îmi sunt străini, dar când ajung la indicatorul rutier de la intrarea în oraș îmi țâșnesc lacrimile și mi se bucură sufletul de parcă renaște. Și iubirea mea mă iartă și mă primește iar în brațele ei arse de atâta arșiţă. Oamenii mei sunt calzi, primitori, săritori, direcți, gălăgioși, petrecăreți, sufletiști, familiști și lista ar putea continua la nesfârșit.

Când am ajuns în Ardeal a trebuit să reînvăț să trăiesc, să reînvăț să pășesc, să vorbesc, să mă comport. Totul îmi părea straniu și încă este. Totuși, aici am reușit să mă afirm pe plan literar; am câștigat premii pentru creație și critică literară și mi-a fost publicat primul volum de poezii, în care mi-am vărsat o parte din suflet, dar asta nu mi-a vindecat rănile dorului de Oltenia. Eu numai cu pământul acela mă contopesc, pământul urlă, mă cheamă, din pământul ăla sunt plămădită, acolo mă voi întoarce și când ajung acolo și-mi umplu plămânii cu aerul înăbușitor, ochii de atâta pustă, tălpile goale ating țărâna și pentru mine acesta este cel mai intim act.

Îmi închei povestea, așa cum mi-am încheiat volumul de poezii, citând parțial unul dintre poeme, poemul numit Postumă, din capitolul Reîntoarcerea:

“Aici alte sunete,/ alți muritori…/ Ochiul meu reînvață/ să vadă/ Își revine din orbire/ Ochiul meu mă ustură/ Aș vrea să mă alătur/ Păsărilor ce zboară/ Toamna spre sud./ Vreau să pier în cuptorul/ Câmpiei/ căci sunt bolnavă de/ zgomotul munților/ Vreau să fiu răpusă/ de zăpușeală!/ Să îmi îngropați/ oasele în pământul câmpiei!”

Povestea 2

Sunt mândră de poza asta, pentru că este o expresie a biruinței asupra depresiei. Poate că privind-o, vouă nu v-ar fi trecut asta prin minte, poate că vă gândiți că este o tânără veselă și jucăușă. Totuși, este o poză surprinsă într-un moment de intimitate și pentru mine semnifică o reconstrucție a relației cu mine însămi, o reconciliere. Sunt eu, la 27 de ani și 70 de kg (Dumnezeule, nu credeam că o să ajung la greutatea asta vreodată, cel puțin nu…neînsărcinată). Nici eu nu aș fi zis că așa voi arăta după un an de suferințe crunte– epuizare profesională, insomnie, anxietăți de tot felul și, desigur, depresie cu tot ce vine ea la pachet: anhedonia (asta înseamnă că ești anesteziat, nu prea simți multe), ideații suicidare, lipsă acută de sens, incapacitatea de a lua decizii simple, dificultăți imense de concentrare. Ce ascunde acest chip? Așa poate arăta un om cu depresie în remisie, încă sub medicație și în terapie. Așa arată o învingătoare.

Într-un final, am răzbit să ies din infern în viață, dar nu singură, desigur. Oricât de orgolioasă aș fi, trebuie să recunosc că rareori victoria îi aparține unui singur individ. Toți cei care mă cunoșteau m-au văzut cum mă transformam în fiecare zi, alunecam pe o pantă abruptă, încet, dar sigur, tot mai aproape de prăpastie. Totul a pornit de la… serviciu (cam aiurea, nu? Sunt convinsă că cei din generații mai mari decât mine, poate chiar generația părinților mei, nu a trăit ceea ce azi este destul de frecvent întâlnit sub numele de “sindromul burnout”). Ca mulți alți tineri, lucram pentru o corporație și îmi iubeam jobul și contextul profesional. Uitându-mă în urmă, cred că mai degrabă iubeam adrenalina, faptul că eram în centrul atenției, aveam multe responsabilități, aveam un statut, aveam suficient de lucru încât să nu am timp de filosofii sau pentru a-mi pune întrebări existențiale și da, lucram într-o echipă internațională, mă cunoșteau sute de oameni, eu eram un fel de “one man show” și după cum ziceam, munceam mult, fără pauze și câteodată și 10-12 ore/zi.

Simptomele au început să apară treptat. Primul semn a fost în mai 2018, când am ieșit în weekend la o cafea cu o prietenă și mi-a zis că sunt absentă, că mă uit în gol și parcă sunt cu gândurile în altă parte. La un moment dat s-au acumulat o tonă de alte simptome, un milion de somatizări, adică de reacții fiziologice, semne pe care organismul mi le transmitea pe post de alarme că sunt în locul nepotrivit sau că fac ceva greșit și trebuie să schimb direcția. Ce credeți, le-am ascultat? Nu, pentru că eram convinsă că încă mai pot. Jucam bine rolul eroinei. Mare greșeală. Am ținut-o așa, mințindu-mă un an de zile. După cum ziceam… vertij, dureri în zona temporală, nopți nedormite, epuizare fizică și psihică și parcă purtam cu mine o greutate în spate tot timpul, o povară prea mare. Şi mai erau și durerile cervicale, vărsăturile fără nicio explicație logică, presiunea continuă de pe globul ocular…Şi da, se vedea în privirea mea că eram alienată și păream să fiu într-o stare de suferință continuă, pentru că ochii mei erau pironiți și nu păream să înțeleg ce mi se cere, ce mi se întâmplă, cine sunt și nici nu reușeam să execut ce mi se cerea, eram în acea stare de “îngheț”.

Soluția a fost un specialist bun, care să-mi prescrie medicația potrivită de care îmi era atât de teamă – un cocktail-bombă pentru creier, spitalizare vreo două săptămâni și desigur, schimbarea locului de muncă, după care, paradoxal, și acum mai suspin ca un suferind cu sindromul Stockholm. De ce? Pentru simplu fapt că acolo mi-am dat tot sufletul și credeți-mă că nu este așa de simplu să te desparți, să rupi legătura… este ca într-o relație toxică în care ai investit prea mult.

A fost cel mai greu an din viața mea, însă mă bucur că nu am cedat, deși asta îmi spunea creierul care era secătuit de orice urmă de energie – că nu mai poate, că așa nimic nu are sens, că asta nu mai este viață. Acum sunt iar eu, persoana aia energică, exuberantă, plină de viață, dornică să-și împrăștie magia în lume, să îi molipsească și pe alții cu entuziasmul și bucuria de a trăi. Încă mai lucrez la relația cu propria persoană, pentru că am fost certată cu mine în tot timpul ăsta, mă învinovățeam, la fel cum o făceau și ceilalți care nu înțelegeau de ce m-am schimbat atât de tare sau ce motive am să fiu în depresie. Acum sunt împăcată cu mine și încerc să mă uit în față, către viitor, cu speranță, cu exaltare, cu dorința de a oferi lumii și în primul rând mie, așa cum mi-am promis, cea mai bună variantă a mea. Pentru că fiecare zi este un nou început și niciodată nu este prea târziu pentru a fi recunoscător că exiști, pentru a împărți binele în lume și desigur, pentru a-ți reaminti să te bucuri. Este o datorie și o promisiune.

Îmi promiți?

Guest post by Andra C.

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro



Citiţi şi

Țineți-vă, naibii, hormonii în frâu! Ați ajuns mai rău decât animalele

Urăște-mă, dar nu mă părăsi!

Așa se pleacă de tot

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
684 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro