Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

Sunt prea bătrân pentru rahaturi din astea?…

1 July 2018

Dan Petrescu

O poveste despre ascensiunea muntelui Kilimanjaro și a sufletelor noastre.

Totul a început cu doi ani în urmă, coborând Muntele Camerun, cu o durere ascuțită în genunchi, completată de o durere surdă, dar grea, în gleznă…”Acum urmează Kilimanjaro” zise Romulus… ”Poate… acum, să mă văd jos întreg”.

Trece un an și ceva… se apropie vârsta aia cu rezonanțe triste… 60 de ani. Când oamenii se mai potolesc, unii se gândesc deja la pensionare, în spatele jocului de table cu o bere sau o cafea lângă ei, unii mai temerari se dedică pescuitului la crap. Adevărat că nu sunt în formă, iar m-am lăsat târât de pofte pe panta alunecoasă a îngrășării, am ajuns iar la …. (nu vă spun că vă îngroziți)[1]. Genunchiul nu și-a revenit niciodată ca lumea după Mt. Camerun, glezna mă doare și dacă fac o plimbare de 30 de minute, dar ce contează? Este undeva, în mine, un drăcușor care nu m-a lăsat toată viața să trăiesc aventura de pe canapea, așa cum îi șade bine omului secolului 21, trecut de o oarece vârstă. Aș face ceva să-mi dovedesc că nu am eșuat ca o balenă obeză pe canapeaua senectuții!

kili 10

Cam tot pe-atunci, prietenul Lori, care își ia în serios calitatea de părinte spiritual al meu și al fiicei mele, mă trage de-o parte: ”Dane, ai ajuns și tu la o vârstă, faci în curând 60 de ani. E bine că vrei sa te menții în formă, să slăbești, dar e timpul să încetezi cu chestiile astea ale tale – scufundări de nebun prin junglă, ai un copil de crescut, a apărut un nepot…”. Iar drăcușorul din mine rânjește în timp de gura vorbește: ”Da, ai dreptate!”.

Argumentele însă sunt valabile și ambițiile mele descresc. Și încerc să mă conving că este cazul să cobor ștacheta. Mai bine refac creasta Făgărașului, de care mă leagă o groază de amintiri de tinerețe. Ar fi așa, ca o întoarcere la 30 de ani, când am cartat versantul nordic. Drăcușorul și îngerașul din mine se privesc și în mod excepțional sunt de acord: “Nu vrei o întoarcere la 30 de ani! Vrei să deschizi un capitol nou, nu să recitești un vechi foileton”. Așa că, în ianuarie 2018:

Romulus, ce zici, Kilimanjaro prin iunie?” “Ok, când în iunie?

Trebuie să slăbesc și să-mi întăresc genunchiul și glezna. Încep un regim (din nou!) și exerciții pentru flexibilitate spate și genunchi și glezne (din nou!) și slăbesc ceva (din nou!). Parcă aș fi Forrest Gump, nu? Dezastrul lovește în martie. Nu mai slăbesc de săptămâni bune. Intensific exercițiile conform unui video de pe Youtube, ucigă-l toaca! Și brusc genunchii mei se supără! Durerea este ascuțita și permanentă! Aproape că nu mai pot sa merg. Și fac ceea ce ar fi trebuit să fac de mult, îmi înving neîncrederea în doctori și mă duc la un medic sportiv, specialist în chirurgia genunchiului în Brasilia. Omul este ok! După analize și RMN am două opțiuni: operație de menisc la genunchiul stâng, urmată de recuperare sau fizioterapie și sala de forță. Opțiunea doi primește toate voturile. Fizioterapeuta este super! Sarah Brando, muito obrigado! Reînvăț să merg cu picioarele paralele, nu ca rața, fac niște super branțuri care îmi iau imediat, cu mâna, orice durere de gleznă, genunchii încep sa răspundă la comenzi, iar nutriționistul la care mă trimite Sarah îmi dă sfaturi și un regim care sunt de bun simț. Din fericire, sunt într-o perioadă între contracte și mă pot concentra pe pregătire. Cam două ore pe zi pregătire fizica sau fizioterapie și rezultatele apar. Ajung la o greutate care face escalada la 6000 m posibilă, iar Sarah îmi dă aviz favorabil ca o să pot urca, eventual cu un management al durerii pe care îl învăț.

Între timp, Romulus contractează o firmă specializată în ascensiuni pe Kilimanjaro – Joy Climbers. S-a dovedit o alegere foarte inspirată, au fost excelenți băieții! Și mai recrutează un camarad de aventură, pe Norbert! Nu este alpinist, este un CEO de o firma de IT. Și condiția fizică? “Păi, e cam tot așa cum te caracterizezi și tu, între medie și bună…” OK! Fii binevenit, Norbert, printre cei cu un drăcușor în ei. Dintre noi, pare însă cel cu cele mai puține bube de sănătate.

Mă fascinează să aflu ce-i motivează pe tovarășii mei de drum să se bage la așa ceva, drăcușorii sau îngerașii?

kili 4

Romulus Badea, 42 de ani, consultant fiscal: „Așa înțeleg să-mi trăiesc viața. Vreau cel puțin o dată pe an să-mi ofer o provocare, un țel, cum a fost Mt. Camerun. Apoi am făcut cel mai înalt vârf din Africa de Nord, Jebel Toubkal, mai rămăsese Kilimanjaro. Și mai am un motiv: să-i dau exemplu fiului meu cum se realizează un obiectiv dificil. Cum trebuie să-l planifici și să te ții de el! Cum trebuie să avem tot timpul în viată o țintă la care să ne raportam. Cum am văzut un citat în Sicilia: “Marinarului nehotărât nici cel mai bun vânt nu-i ajută”. Cred că trebuie să avem întotdeauna o țintă și să o atingem! Și am vrut să-i arăt și lui Călin asta.”

Hmm, da… mă gândesc că și pe mine mă ține în formă tot voința de a-mi realiza obiectivul, visul.

Norbert Cserni, 48 de ani, CEO firmă de IT: „Suntem quantum-ul experiențelor noastre! Și mult timp nu am fost stăpânul timpului și acțiunilor mele. Acum a venit timpul și se îndeplinesc condițiile în care pot să trăiesc nu numai pentru alții sau pentru o firmă ori un job, ci pot să trăiesc pentru mine, sa-mi trăiesc propriile experiențe!” Da, îmi place tare mult chestia cu „Suntem cuantumul experiențelor noastre.” Și, într-adevăr, punând cap la coadă experiențele noastre, așa cum apar în discuțiile dintre noi, la un ceai, seara, a fost întotdeauna fascinant…

Începe expediția, eu ajung primul în Arusha, Tanzania, baza de plecare pentru toate expedițiile din zonă, fie foto safari-uri în faimoasele parcuri naționale (Serenghetti, Ngorongoro etc) sau pentru excursiile montane pe Kilimanjaro sau Mehru. Profit și fac o vizită, într-o zi rece și ploioasă, în parcul Arusha.

kili 5

A doua zi, seara, ajung Romulus și Norbert, se face o ședința tehnică cu verificarea echipamentului și stabilim detaliile pentru plecare a doua zi. Sunt mai multe rute pentru a urca până la Uhuru Peak, vârful cel mai înalt al Kilimanjaro. Unii, mai sportivi și mai obișnuiți cu altitudini mari, merg mai de-a dreptul, cu una, două tabere și în trei zile, dacă te țin curelele, poți să termini o astfel de tură și să mai ștergi un vârf de pe răboj. Noi preferam Lemosho route, o apropiere graduală, dinspre vestul masivului, traversând platoul Shira – un drum care oferă pe de o parte niște peisaje splendide și, pe de altă parte, ocazia să ne aclimatizăm treptat, să ne antrenăm un pic picioarele și suflul, care la 4000 – 4300 m deja simte influența altitudinii.

13 iunie, prima zi

Dimineața, ne înghesuim 16 într-un microbuz de 8 persoane plus, paradoxal, echipamente și provizii pentru o expediție de o săptămâna. Africanii au dus arta înghesuielii la cel mai înalte performanțe. Și țineți cont că Bwana[2]nu erau înghesuiți. Ajunși la poarta Londorossi, se fac formalitățile. Aici nu este ca la noi, unde oricine intră pe potecă și gata! NU! Expedițiile sunt bine organizate de firme specializate, care își pot pierde imediat licența dacă nu respectă regulile draconice ale parcului: este obligatoriu un număr de porteri și de ghizi în funcție de câți membri are expediția. Noi, cu trei oameni, a trebuit sa luăm minimum doi ghizi, un bucătar (excelent) și 13 porteri. Ne înregistrăm și plătim o taxa scumpă rău de intrare în Parcul Național Kilimanjaro. Mârâim un pic, dar mai târziu, când am văzut excelenta organizare a camp-urilor, cu WC-uri curate, potecile bine întreținute, curățenia etc., am înțeles. Ca să nu mai vorbim că turismul reprezintă un pilon principal al economiei Tanzaniei.

kili 1

Ceremonialul de cântărire a bagajelor și înregistrarea expedițiilor mă duce cu mintea la pozele din cărțile lui Stanley și Livingstone, cărțile copilăriei mele, ale căror lungi caravane de porteri nu erau foarte diferite și care au trecut nu departe de unde ne aflăm. Aceasta asemănare mi-a revenit apoi de multe ori când vedeam lungile șiruri de porteri pe poteca Lemosho, balansând pe cap și pe umeri bagaje neverosimil de mari. Uneori vedem porteri clătinându-se pe picioare de oboseală, cu un munte de bagaje pe umeri, dar cel mai adesea îi vedem trecând în viteză pe lângă noi, cu un „Jambo!” sau un amabil ”Pole, pole!”. Au calități fizice remarcabile! Porterii au tradițiile lor, cântecele lor, etica lor profesională, iar noi am fost beneficiarii lor! Ghizii sunt o clasă peste ei. Fac o școală speciala și sunt mai mult decât oameni care îți arată drumul. Ei sunt și managerii întregii expediții, mentorii ghizilor aspiranți etc. Samuel, ghidul nostru șef, este un tip subțire, numai vână, calm și un fin psiholog. Știe care sunt momentele grele, știe cum să ne încurajeze, cum să ne dea sfaturi fără să pară jignitor. Un tip remarcabil și ne-a făcut plăcere să-l recompensăm peste negocierea inițiala.

kili 6

Prima zi de marș se încheie rapid, după două ore de mers de munte, cu pași mici și rari care te lasă să-ți revii fizic, inima să intre într-un ritm suportabil care te ține ore în șir. Eu fac pauze scurte o dată la o oră. Peisajul este fascinant, o pădure tropicală frumoasă, mai rară decât de obicei, mai luminoasă. Feeric, uneori. Ajunși la tabără, descoperim ca porterii au ajuns cu mult înaintea noastră, cortul bucătărie/sufragerie este ridicat și ne așteaptă un ceai cu gustări în așteptarea cinei, corturile noastre sunt ridicate și putem să ne spălam cu apă caldă în ligheane aduse special de Ali:  „Hot water for washy washy ready Dan!” Mă simt chiar ca în safari-urile de odinioară, din „Zăpezile de pe Kilimanjaro”, când boy-ul aduce whisky-ul cu soda la pat… În cazul nostru, ne mulțumim cu tradiționala afinată adusă de Romulus, făcută de prietenul Dan Gingolia din Frasin, Suceava, cu mâinile lui, și care ne-a mângâiat gâtlejul și sufletul și în Camerun, și aici.

kili 11

Dacă ziua a fost minunată, noaptea însă este un coșmar. Frigul nu mă lasă să dorm, sacul nu se închide, dacă am puloverul pe mine, fără pulover mi-e foarte frig, picioarele îmi îngheață. Sunt sub 2 grade C în cort, iar sacul meu de dormit, pe care scrie ca este de -10 grade este o minciună dureroasă și pe deasupra este și prea îngust pentru umerii mei. Salteaua este prea subțire și șoldurile mele neobișnuite cu tare se învinețesc. Iar din cortul de alături, Norbert, care are o capacitate de invidiat să doarmă, sforăie pe un ton egal și regulat, taman bun să te țină treaz. Cred că adorm epuizat și înfrigurat pe la 4 dimineața, ca să ne sculam la 6:00. Cafeaua fierbinte este adusa de Ali la „pat” și mă ajută să-mi revin. Romulus, care indiferent de condiții are o energie și o rezistență remarcabile, este deja pe picioare și mă asigură că arăt fresh și plin de viață!

kili 9

Următoarele cinci zile sunt minunate, de neuitat și îndemn orice iubitor de munte să le facă. Mergem din tabără în tabără de la Big Tree Camp la Shira Camp, de la Shira la Barranco, apoi la Karanga, de la Karanga la Barafu – tabăra de bază, de unde se lansează ascensiunile la vârf. Sunt etape mai scurte de patru ore sau mai lungi de până la 10 ore. Vegetația de pădure tropicala ne părăsește pe la 3.200 m și de-a lungul platoului Shiraz, intrăm în așa-zisa vegetație moorland, cu arbuști similari cu tuia, cu tufișuri de plante suculente, cu cactuși imenși, care pe la 4.000m dispar încet și intrăm în deșertul alpin, unde rareori mai vezi câteva fire de iarbă. De pe la 3.000 m începem să simțim efectele altitudinii. Este mai frig, odată cu apusul soarelui pulovărul și canadiana sunt musai. Orice efort, inclusiv urcatul abrupt se face cu respirații adânci, ca să nu zic cu gâfâieli. Luăm Diamon, câte o jumate de pastilă, să ne ajute, iar seara și dimineața ne luam pulsul și cantitatea de oxigen în sânge. Sub o anumita limită nu mai ai voie sa urci. Nimeni dintre noi nu are probleme deocamdată.

kili 2

Ne adaptăm și la viața de tabără. Învăț să mă strecor ca un yoghin în sacul de dormit și să-l închid, cu bidonul de apă transformat în buiotă la picioare, să scot o mână și să trag peste mine canadiana și așa reușesc să dorm câteva ore pe noapte. Odată ajunși la tabără, intrăm într-o rutină. Mai întâi oblojesc glezne și genunchi, ai mei și ai colegilor. Dacă am timp, îmi scriu jurnalul cu evenimentele și gândurile zilei, apoi, la pijama/trening în cortul bucătărie/sufragerie, unde Romulus ne dă rația de afinată, bem ceai, mâncăm delicioasele combinații ale bucătarului nostru, apoi vizita medicală și briefing-ul pentru a doua zi și discuții interminabile pe toate subiectele din lume: experiențe anterioare, familie, slujbă și, evident, că doar suntem români, politică!

Drumul are momente epice: urcușul la Lava Tower, un neck de andezite care străbate rocile de fundament și se înalță câteva sute de metri. Este o primă urcare la peste 4.300 de metri și, pentru noi, un record de altitudine. Apoi, ziua următoare, Baranco Camp. Imediat după ce plecăm din camp, începe o escaladă pe Baranco Wall, un versant foarte abrupt pe care se blochează mulți novici. Îi depășim rapid și continuăm escalada, depășiți la rândul nostru de porterii care tratează cu indiferență pasaje dificile și urcă cleanțurile ca niște capre negre. Și, după o succesiune de urcușuri și coborâșuri abrupte, care ne pun la încercare încheieturile, ajungem la camp-ul Karanga, care ne oferă o splendidă imagine a vârfului Mehru (4.500 m), un alt vulcan ce răzbate din plafonul de nori care este pe la 3.000 m.

kili 5

Urmează un drum scurt, de patru ore, până la tabăra de bază, Barafu, la 4.500 m. Ideea este să ne odihnim cât de mult putem, la noapte plecăm să atacăm vârful. Dormităm în cort, cu excepția lui Norbert, care chiar doarme. Ne sculăm și luăm masa de seară pe la 19:00 și facem ultimul briefing. Ne hotărâm să plecăm pe la 23:00, ca să prindem răsăritul exact la Uhuru Peak, la 5:30, dacă mergem bine. Până atunci, spre surprinderea mea, chiar dorm.

kili 8

La 22:30 scularea și echiparea. Toate hainele și echipamentele sunt înșirate la îndemână în cort: lenjerie de corp curată și călduroasa, pulovăr fleece, canadiană căptușită, pantaloni de soi, căciulă pass-montagne, mănuși, lanterna de cap și ochelarii de soare, bețe și bocanci. O cafea, apoi ne strângem și ne spunem rugăciunea: îi spunem muntelui că îl respectam, că vom urma regulile lui, nu îl vom pângări cu fapta sau cu gândul și-l rugăm să ne facă ușoară ascensiunea, să ne lase să-l cucerim, să ne bucurăm de el. Amin și la drum! „Pole, Pole!” Conduce Samuel, cu pașii mici și regulați, urmat de Norbert. Urmez eu și Romulus, iar coloana se încheie cu Arli, al doilea ghid și cu Ibrahim, un porter deosebit de atletic. Întunericul este spart doar de miile de stele și de lămpile noastre. Luna este doar o anemică felioară în descreștere. Aici, la 4.500 m, frigul este încă ținut în frâu de hainele groase. Mergem într-o liniște care apasă. Samuel simte apăsarea asta știe că o simțim toți. Este apăsarea anticipației și a emoției. A fricii de necunoscut, de neputință. Știm că urmează o perioadă grea, că foarte mulți renunță și se întorc, mai ales între orele 2:00 și 5:00 am, când frigul, oboseala și lipsa de oxigen sapă voința. Din timp în timp, Samuel sparge liniștea și strigă „Kazinzuri, kazinzuri” iar Norbert răspunde fidel de fiecare dată ”Pole, Pole!”.  Trecem de un camp mai la altitudine, Kosovo. O altă expediție se pregătește să plece, ne vor urma imediat.

Continuăm să pășim, încet și regulat. Încet, încet, universul se restrânge la petecul de lumină al lămpii de cap, în care sunt picioarele celui din față și poteca, urmele. Nu mai aud și nu mai simt nimic, înregistrez fără surpriză că am trecut de la piatră la zăpadă și apoi, în universul meu limitat, apare frigul. Mâinile îmi îngheață. Vântul înghețat trage de mine, îmi intră în ochi, îmi arde obrajii și nasul, îmi intră în plămâni cu forță și cu gheață la fiecare respirație sacadată și adâncă. Degetele încep să mă doară de frig. Le bat, le mișc. Zadarnic. Mănușile de ski împrumutate de la Romulus se dovedesc neprietenoase. Îmi iau bețele cu care mă ajut la urcat și le pun subsuoară și-mi bag mâinile în buzunare, ca pe bulevard. Revenirea la căldură este dureroasă. Romulus din spate mă întreabă dacă mi-e frig la mâini. Nu știu de unde mobilizez o urmă de sarcasm și îi răspund că nu, așa îmi place mie să merg, ca pe bulevard! Distracția cu mâinile m-a făcut să uit timpul și locul, așa că mă surprinde când îl aud pe Samuel anunțând o pauză. Mă așez greu lângă Norbert. Arată destul de obosit, cu o privire care nu este a lui. Îi întind bidonul, dar nu vrea, are un început de rău de înălțime, dar continuă cu o voință remarcabilă. Apa are ace de gheață. Romulus face glume. Omul ăsta pare că nu simte nicio greutate, mă frustrează. Încă o gura de apă și repornim, pole pole! Universul se restrânge iarăși la următorul pas, apoi la următorul, în zăpadă, în piatră. Romulus mi-aduce aminte că am în buzunar pachete de încălzit mâna. Nu pot să le deschid, mi le deschide el. Le bag în mănușă, dar degetele continuă să fie dureros de înghețate și din timp în timp le mai bag în buzunar. A venit ora fatidică, 2:00 am, trecem de ea. Un pas, încă un pas. Aerul rece intră ca împins de foale în sufletul meu. Îmi vine să tușesc, dar mi-e frică. Dacă tușesc, mă sufoc. Îmi trag pass montagne-ul pe față, să-mi feresc obrajii și nasul de vântul înghețat. Îl ridic însă, că mă împiedică să respir. Mai bine să-mi ardă puțin fața, dar să pot respira. Îmi vine în minte refrenul auzit prin vreun film: „I am too old for this shit[3]! Îl alung imediat, dar nu vrea să plece. Când se încăpățânează, recurg la arma mea secretă: mă gândesc la Doina, soția mea, și la fetele mele, la cei dragi. „Too old for this shit” mă lasă în pace. Dar mă simt obosit. Și atunci, când realizez că sunt obosit, vine și salvarea! Stela Point guys, Kazimzuri!  Am ajuns pe creastă.

De aici, legenda spune ca drumul este ușor, o bagatelă. Matematica spune că nu e chiar așa, mai sunt peste 300 m altitudine. Oricum, nu la o pantă așa de înclinată ca până acum. Se vede că sunt obosit: când mă așez, mă răstorn pe spate și nu mai am putere să mă ridic singur, mă ridică Romulus, care apoi stă pavăză contra vântului și ne deschide heat-pad-uri pentru mănuși. Ne odihnim cam zece minute, iau un baton de proteine și o pastilă de glucoză. Ne ajung și alte echipe, prietenii mei brazilieni cu care mi-am exersat cunoștințele. Dar nu mai avem suflu să bârfim! Ne adăpostim toți de vânt sub o stâncă. Samuel ne dă semnalul de plecare. Mi-am revenit, pornim. Drumul nu mai este așa greu, adevărat. Dar se întâmplă ceva în mine. Niciodată nu privesc înainte, în sus spre vârf. Am învățat de mult că nu trebuie să te uiți cât mai ai de urcat, te descurajează. Trebuie doar să urci știind că, la un moment dat, vei avea plăcuta surpriză să vezi că ai ajuns. Acum nu mă mai pot stăpâni, privire îmi fuge înainte, încă nu a apărut soarele, este întuneric, abia se ghicesc formele înzăpezite, giulgiul crestei, în întunericul nopții… Și acesta se ridică în sus, prea în sus! Brusc mintea mi-e invadată de gândul că Gata! M-am săturat! Nu mai vreau! I am too old for this shit! Mă lupt cu gândul ăsta, o reinvoc pe Doina, dar îmi simt pașii mai șovăielnici, parcă nu mai am vigoare. Rațiunea îmi spune că totul este în minte, că de fapt pot, ca totul este psihic! Și atunci,  Samuel, telepatul, ne citește și începe să cânte! Se vede vârful, la câteva sute de metri, și începe cântecul de bucurie că am ajuns! Și cântecul lui mă trezește, îmi dă impulsul de care aveam nevoie! Ibrahim și Arli preiau refrenul! Energia ne revine! Incredibil, în aerul ăla rarefiat, îl văd pe Romulus alergând pe lângă mine. Chestie curat suprarealistă! Dar chiar așa e, ultimii pași îi face în fugă. Tot atunci, punctual, vine răsăritul – o geană de lumină ca o linie de foc, sub un plafon de nori. Doar câțiva pași până la vârf, orice ezitare a fost uitată, ajungem la vârf pe lumină!

kili 7

Emoția mă îneacă! Încerc sa imprim pe telefon câteva cuvinte pentru Doina, să-i mulțumesc pentru ajutor, dar emoția mă îneacă, nu pot să vorbesc. Nici nu am cuvinte. Sunt două feluri de bucurii acum, pe Uhuru Peak: e una manifestă, ne îmbrățișam, ne pozăm, ne spunem felicitări pe care le uităm imediat, facem poze ca la nuntă – doar noi, cei trei „trail brothers”, apoi noi cu nașii, adică ghizii, apoi fiecare dintre noi cu ce vrea să transmită acasă, apoi… Și mai este o bucurie, una tainică, una ascunsă și discretă, care nu face gălăgie, care îți aduce lacrimile până acolo, aproape, lângă obraz, poate și un zâmbet timid, ascuns în spatele râsului zgomotos. E de undeva, din suflet, alături de aerul înghețat, dar e așa de fierbinte…

Așa a fost. Aș putea să continui – cum a fost lunga coborâre, cum au fost interminabilele discuții între noi despre ce-am simțit și ce-am făcut, o adevărată „Livadă cu vișini” versiunea tanzaniană. Nu are rost. Am coborât, ne-am despărțit, ne-am văzut de viață. O altă viață. Pentru că suntem alți oameni. Aia de dinainte a dispărut pe la cota  5.900.

Pe Dan îl găsiți și aici

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.

***

„Kazinzuri, kazinzuri!”  „Pole, pole!” –Bravo! Bună treabă!” „Încet, încet” –  îndemn și răspuns în Swahili, folosite în timpul marșului pe munte.

[1]Hai să vă spun totuși: în ianuarie aveam 117 kg, la plecare în munte aveam cam 100 Kg. Nu am reușit să ajung sub 100, așa cum voiam.

[2]Bwana – Domnul – termen de respect pentru albi. Dar cel mai ades suntem „Mzungu” – un termen peiorativ pentru albi, ceva gen „nebunul”.

[3]Sunt prea bătrân pentru căcaturi din astea!



Citiţi şi

Mai întâi a plâns. Apoi a hotărât să se schimbe…

Mi-e bine, mai bine ca oricând… dar tu să nu mă crezi!

Mihaela Bilic: „Dacă trăim toate emoţiile noastre prin intermediul mâncării, nu putem da vina pe ea că ne îngraşă”

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,906 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro