Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

Suntem învățate să ne fie teamă de bărbați, când de fapt… pot fi conduși cu atâta ușurință!

19 August 2018

– continuare de aici

Se adună cu greu, încă speriată, realizând că trebuie să coboare din tren. Ajunsese acasă. Acasă… Își înșfăcă rapid bagajul din plasă și se îndreptă spre ușă. Cum ieși din gară, începu să plouă, așa că se duse grăbită spre ultimul taxi rămas neocupat. Ajunse în dreptul lui în același timp cu bărbatul din compartiment. Galant, domnul îi deschise portiera, lăsând-o pe ea să ia mașina. Îi mulțumi distantă, însă îl întrebă totuși în ce direcție merge, după care acceptă să împartă călătoria. Stătea destul de aproape de gară, așa că nu avea să-l mai suporte prea mult pe acel necunoscut.

Ajunsă în fața casei, rămase câteva clipe înaintea porții, privind clădirea în care crescuse și din care plecase cu doar doi ani în urmă. I se părea că trecuse o veșnicie! Toate păreau la fel, ca într-o carte poștală care doar se prăfuise puțin, mutată de pe birou și uitată în cine știe ce sertar. Ea oare în ce sertar își lăsase toate amintirile, speranțele, visele? Oftă, deschise poarta care scârțâi ușor, ca pentru a-i anunța prezența, și intră. Sună la ușă, aflată încă sub imperiul unor amintiri amestecate cu amărăciune.

– Sărut mâna, mamă!

– Bine ai venit, Elina!

Aceeași atitudine corect binevoitoare, civilizată și aproape lipsită de trăiri. Aceleași mobile vechi și grele, aceleași draperii de catifea maron închis, aceleași lămpi de cristal și aceleași covoare persane care păreau să absoarbă sunetul pașilor. Totul menținut impecabil, dar fără viață. Ca și cum rămăseseră neschimbate, înghețate într-un timp suspendat.

– Cum se simte?

– Îți dai și tu seama…

Da. Nu care cumva să avem opinii personale sau să ne permitem alte sentimente decât ale lor, ale bărbaților.

Intră în casă cu sentimentul că făcuse o greșeală venind la ai ei, însă nu putea face cale întoarsă de la ușă. Își lăsă bagajul lângă cuier, își scoase haina, pălăria și mânușile și își luă inima-n dinți, spunându-și: Fie ce-o fi! Oricum nu poate fi mai rău ca acasă! Hmmm! Acasă! Oare unde mai e acasă pentru mine?

plecare

Taică-său o primi indispus, atât din cauza incapacității de a se mișca, dar și pentru că dezaproba venirea ei fără rost, pentru că își „părăsise” inutil bărbatul. Ce alegere interesantă a cuvintelor!, își spuse ea. Oare l-am părăsit cu adevărat?!

Discuția cu tatăl ei fu de scurtă durată, aproape telegrafică. Dacă ar fi fost după el, Elina ar fi trebuit să servească o cafea și o gustare, după care ar fi trebuit să se întoarcă imediat acasă la ea.

– Nu pune și tu la suflet. Îl știi cum e. Iar acum, că e incapacitat fizic…

Elina nu răspunse. Își luă bagajul și se duse la ea în cameră. Simțea nevoia să fie câteva clipe singură. Deschise ușa și intră cu aceeași temere cu care intrase în casă, întrebându-se în continuare ce caută acolo. Ah, da, am fugit de Weber! Și de tot!

Se așeză pe marginea patului. Camera rămăsese neschimbată, făcând-o să se simtă și mai ciudat. Plecase vreodată de acolo și toate fuseseră doar un vis urât?! Oftă din tot sufletul, își scoase botinele și se făcu covrig în mijlocul patului, strângând la piept una din perne. Închise ochii, în speranța că poate va adormi sau, când îi va redeschide, totul va fi revenit la normal.

Afară începuse să se întunece deja. Oare când își va da seama că am plecat?!

*

În cameră era întuneric beznă. Nici măcar lumina din stradă nu răzbea. Probabil că lăsase draperiile trase. Auzi pași înfundați. Simți cum se apropie cineva de patul ei. Îi auzea distinct respirația greoaie, de bărbat. Îngheță! Nu putea fi decât el! Oh, nu, nu! Cum de venise tocmai acolo? O urmărise? Și cum de îl lăsaseră ai ei să intre în casă? Sub ce pretext se înfățișase el acolo? Salteaua se lăsă puțin într-o parte, sub greutatea trupului lui. Simți cum îi ia mâna, i-o sărută ușor și-l auzi spunându-i: Credeai că poți fugi de mine, Elina? Îi veni să urle de disperare. Încercă să-și tragă mâna înapoi, dar nu reuși. Gâtuită de spaimă, făcea eforturi supraomenești să nu țipe pentru a nu-i speria pe ai ei. Ce ar fi putut face bieții de ei? Cum ar fi putut-o ajuta? Făcu o ultimă sforțare să-și recupereze mâna și, în clipa următoare, se trezi buimacă. În cameră era foarte cald și foarte întuneric, însă era singură. Se grăbi să aprindă o lumină, să se asigure că nu mai era nimeni acolo. Brațul îi amorțise presat de greutatea trupului ei, strângând perna aceea la piept. Răsuflă ușurată, sări din pat și ieși precipitată din cameră.

Pe hol era tot întuneric. Bâjbâi fără să aprindă lumina, până ajunse în sufragerie. Îl găsi acolo doar pe tatăl ei care, la lumina lampadarului de lângă fotoliul în care era proțăpit, părea să citească un ziar. Intră fără să se facă auzită și se așeză pe canapeaua de lângă el. După un oftat prelung, acesta ridică în sfârșit privirea spre ea, fără să spună însă nimic. Nici n-ar mai fi avut nevoie. Privirea lui spunea tot ce se abținea să nu pună în cuvinte. Îl privi și ea la rândul ei, îndelung, străduindu-se să nu îi răspundă în niciun fel. Într-un final, i se adresă totuși:

– Ascultă, tată, tu ai iubit-o vreodată pe mama?

Luat complet prin surprindere, tatăl ei își scoase ochelarii deconcertat, făcând eforturi să se adune.

– Ce vorbă-i asta, Elina?

– Nu e o vorbă, tată. E o întrebare.

– Cum poți să mă întrebi așa ceva?, spuse el defensiv.

Trecând peste eschiva lui, Elina insistă:

– Pur și simplu! Te întreb dacă ai iubit-o.

– Sigur că am iubit-o, răspunse el, neconvingător. Ce ți-a venit să mă întrebi așa ceva?

– Așa, mă gândeam și eu. Pe vremea voastră, nicio fată nu se căsătorea de capul ei, așa…

Tatăl ei continua să o studieze contrariat, neștiind unde vrea să ajungă cu acea discuție.

– Așa erau vremurile, spuse el într-un final, încercând parcă să scuze, nici el nu știa ce.

– Nu sunt nici acum prea diferite. Prin urmare, n-ai fost îndrăgostit cu adevărat de ea. Adică, nu ai iubit-o.

– Elina, oamenii învață să se iubească în timp. Îndrăgosteala aia de care vorbești tu e ceva efemer, ceva pe care nu te poți baza prea multă vreme.

– Oamenii învață să se accepte și să se tolereze în timp, tată. Cel mult să se respecte și să fie afectuoși unul cu celălalt. Dar nu să se iubească. Să nu confundăm lucrurile.

– Nu știu ce se întâmplă cu tine, dar…

– Ce să se întâmple, tată?! M-am făcut și eu mare și m-am mai deșteptat puțin.

– Ce vrei să spui?, întrebă el, cu glas aproape tremurat.

– Am stat și m-am gândit… nu acum, cât am ațipit în camera mea, ci de la o vreme încoace și… m-am luminat. Mi-am dat seama că îndrăgosteala aia, cum i-ai zis tu, nici măcar n-a existat, de fapt. Am fost lăsată să cred că m-am îndrăgostit, că iubesc, că mă căsătoresc din dragoste. Doamne, ce naive sunt și femeile uneori! Ca să nu zic proaste!

Tatăl ei păli. De-acum nu mai avea niciun dubiu unde avea să ajungă discuția lor.

– Aranjamentul tău, ca să nu zic afacerea pe care credeai că ai făcut-o și care te-a scos din încurcătura financiară în care te aflai, n-a fost totuși din cele mai strălucite. Un singur lucru nu mi-e clar mie. De fapt, două. Primul, ce s-ar întâmpla cu… contractul încheiat de tine peste capul meu, în cazul în care aș divorța. Și al doilea, dacă zici totuși că ții la mama, nu că o iubești, subliniez, ci că o respecți și ții la ea, de ce nu angajezi imediat pe cineva să o ajute cu toată… situația asta?

Tatăl ei fusese întotdeauna de părere că Elina îi seamănă doar într-o oarecare măsură, la fizic, nicidecum la ascuțimea minții. Acum nu mai era atât de sigur. Avea în fața lui o femeie matură, tranșantă, care nu se temea să spună ce gândește și aborda lucrurile cu foarte mare atenție și chiar viclenie. Întâi îl dezarmase complet, după care, înghesuit într-un colț, îl făcea, iată, să cedeze fără drept de apel. De unde s-ar fi așteptat să aducă vorba, poate cel mult să insiste asupra acestei idei, Elina îl făcuse knock-out, din două mutări pe cât de simple, pe atât de dibace. Încolțit și complet dezarmat, se văzu nevoit să abdice:

– Prea bine, îi spuse el, în aparență conciliant, pentru a păstra cât de cât aparențele.

Mulțumită de răspunsul primit, Elina se ridică imediat, temându-se ca nu cumva tatăl ei să se răzgândească, îi ură noapte bună, fără a-l întreba dacă are nevoie de ceva sau de ajutor și se îndreptă spre bucătărie. Nu voia neapărat să mănânce ceva, cât să iasă din cameră și să-l lase singur. Să rumege în tihnă și eventual să-și lingă rănile orgoliului rănit. Ce ușor a fost!, își spuse, simțind cum capătă curaj și încredere în forțele ei. Cine știe, poate că suntem învățate să ne fie teamă de ei, când de fapt… pot fi conduși cu atâta ușurință!

Închise în urma ei ușa bucătăriei. Și ea voia să fie singură. Singură cu gândurile ei. Deschise frigiderul, alese niște brânzeturi cu care își umplu un mic platou, câteva boabe de struguri și își turnă un pahar de vin. Deocamdată nu avea nevoie de mai mult. Ar fi preferat să servească frugala cină în sufragerie, dar acolo se afla încă tatăl ei. În dormitor nu voia să se întoarcă încă, așa că rămase în bucătărie. Ciugulind din brânzeturi, privea pe geam la întunericul de afară. Strada puțin luminată era pustie. Nici măcar nu știa cât este ceasul. Oricum, n-avea absolut nicio importanță. Acolo, în spatele gardului, în spatele geamului cu cercevele din lemn masiv, a perdelelor și draperiilor groase, se simțea ca într-un castel, bine apărată și ferită de orice primejdie. Oare când o să-și dea seama că nu sunt acasă? Inima i se strânse când realiză că mai degrabă Weber o să-și dea seama că e plecată. Ce ciudată mai e și viața asta!

– va urma –

Guest post by Anna Marinescu

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Sunt un soț bun sau doar mă cred așa?

Bărbatul acesta vă va face să simțiți cea mai puternică emoție

O viață cât un an…

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
3,113 views

Your tuppence

  1. Eva - Catchy / 15 September 2018 23:51

    […] continuare de aici […]

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply
  2. Kinga / 23 August 2018 22:30

    Frumoasa poveste. Astept continuarea.

    Thumb up 1 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro