Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

Eva

15 September 2018

– continuare de aici

– Bună dimineața, mamă!

– Bună dimineața! Ce ai discutat aseară cu tatăl tău, Elina?

– Ei, discuții ca între tată și fiică. De ce? Ce s-a întâmplat?

– Ceva foarte ciudat.

– Adică?

– De unde nici nu concepea să angajăm pe cineva să ne ajute în casă, mi-a spus azi să mă ocup și să găsesc pe cineva. Știi ceva de lucrul ăsta?

– Ei, cine știe, și-o fi dat și el seama că nu poți să faci față singură. Ai pe cineva? Sau vrei să dai anunț la ziar?

– Nu e nevoie de anunț. Cunosc pe cineva… sper doar să fie disponibilă.

– Oricum, bate fierul cât e cald. Să nu apuce să se răzgândească, mai adăugă Elina, uitându-se pe geam, în grădină, pentru a putea zâmbi fără să fie văzută de mama ei. După câteva clipe, tot cu ochii pe geam și cu ceașca de cafea în mână, întrebă: Mamă, ce mai știi de Mireille?

– E bine.

– Doar atât?

– Tu nu ai ținut legătura cu ea deloc?

– Cu rușine, recunosc că nu. Am schimbat câteva scrisori de când s-a căsătorit, dar atât.

– E însărcinată din nou.

– Al doilea?

– Nu, al treilea.

– Văd că e pusă pe fapte mari. Înseamnă că le merge bine, că e fericită.

– Ei, Elina, ce e fericirea?!, întrebă retoric mama ei.

– Nu cred că se apuca ea să toarne la copii dacă nu-l iubea și nu era fericită cu Pierre.

– Posibil.

două prietene

– În regulă! Spune-mi ce te străduiești să-mi spui și se vede treaba că nu-ți iese. Despre ce e vorba?

– Cred că trebuie să-i fie tare greu acolo, singură, cu o casă de ținut, doi copii mici și încă unul pe drum.

– E tânără, mamă. Se descurcă ea cumva. Iar dacă nu face față, angajează ei pe cineva. Uite, parcă mi-ai transmis și mie îngrijorarea ta. Am să îi scriu. Sau nu, mai bine am să o sun. Puțin probabil să aibă ea timp de citit și scris scrisori. Dar de Eva, ce mai știi mamă?

– Eva! Cum o știi. Neschimbată.

– Ei, nu rămâne nimeni complet neschimbat. Dacă nu ne schimbăm noi, ne schimbă viața, nu ne lasă ea așa. Tot acolo stă?

– Nu. Am auzit că s-a mutat la casa ei.

– Adică?

– Adică are un apartament într-un din vilele de la șosea, le știi.

– O-ho! A dat de bani, pesemne.

– Se poate spune și așa.

– Mamă, eu am obosit. Parcă îți scot vorbele din gură cu cleștele. Spune ce ai de spus!

– N-am nimic de spus, Elina.

– Firește. Ca de obicei! Ca întotdeauna!

– Ce vrei să spui?

– De parcă n-ai ști. Ai nevoie de mine dimineața asta?

– Nu. Mă descurc. Vrei să mergi undeva?

– Am să ies puțin să iau aer, răspunse Elina în semn de protest, folosind același ton ca al mamei ei, fără a da prea detalii.

– Nu știu dacă e bine să reiei legătura cu ea, încercă mama ei timid.

– Atâta timp cât n-a comis nicio crimă, nu văd care e problema.

– Nu e vorba de crimă…

Dar Elina ieșise deja din bucătărie, fiindu-i teamă să nu se lase convinsă și să renunțe. Își schimbă rochia, cu una de oraș, se aranjă puțin, își luă poșeta și ieși hotărâtă. Așa, și acum spune-mi cum dai de ea? Ce o să faci? Te duci acolo și iei vilele la rând? Bați la fiecare ușă și întrebi dacă acolo locuiește Eva Romanovich?

În timp ce se admonesta în gând pentru nesăbuința de a pleca la drum fără toate datele, îi veni o idee. Puțin mai departe de casa lor era oficiul poștal. Intră, salută, după care merse direct la cartea de telefon. Răsfoi cartea de telefon cu emoție și anticipație. Nici ea nu știa de ce. Ajunsă la Litera R….coborî cu degetul pe pagină mângâind fiecare nume în parte, până ce dădu de cel căutat: Eva Romanovich. Tresări bucuroasă, scoase din poșetă carnețelul, își notă numărul de telefon și adresa, și returnă cartea de telefon pe etajeră. Și acum?!, se întrebă ea. O sun, sau merg direct și-i bat la ușă? Trecuse atâta timp de când nu se mai văzuseră. După ce se căsătorise și plecase din oraș, parcă închisese ușa în urma ei. Acum regreta și îi era rușine de atitudinea ei. Eva, ea și Mireille! Erau nedespărțite. Trei surori de suflet. Trăiseră atâtea momente plăcute, fericite chiar, împreună. Iar acum, numai știau nimic una de cealaltă. Sau cel puțin, ea de celelalte două. Doamne, ce ingrată pot fi!

În cele din urmă se hotărî să meargă și să-i bată la ușă neanunțată. Nu se făcea, însă ele erau… fuseseră prietene dintotdeauna. Se temea că dacă o va suna înainte, cine știe, i-ar fi putut invoca cine știe ce întâlnire, i-ar fi spus că e ocupată și nu poate să o primească. Simțea o nevoie acută să stea de vorbă cu cineva. Cu cineva care să o asculte fără să o judece, care să o înțeleagă și să o sfătuiască. Nu era sigură că are suficient curaj să spună cuiva prin ce trecuse în ultimele luni, dar voia neapărat să vadă o figură cunoscută și apropiată. Iar Eva era singura persoană la care se putea duce.

Pe drum se gândea cum să o abordeze, ce să îi spună, cum să-și ceară iertare… Își făcu în minte diferite scenarii, își alese cuvinte și le rostui în așa fel încât să îi scuze purtarea, cuvinte care de altfel, știa că nu va ajunge să le rostească în fața prietenei ei. Se gândi că ar fi bine să îi ia măcar niște flori, însă renunță. Mai bine îi iau o cutie de fondante. Sunt preferatele ei. Să o îndulcesc măcar așa…

Apropiindu-se de rândul de vile, niște clădiri vechi, somptuoase, din cărămidă roșie, cu ferestre mari și luminoase, împrejmuite de verdeață și tufe superbe de trandafiri, cumva distanțate de restul clădirilor din apropiere, păreau ca niște pietre scumpe, deosebite și rare, la care nu are acces oricine. Lumea le putea atinge doar cu privirea, în trecere, dar atât. Bine te-ai mai aranjat, draga mea!, își spuse ea fără pic de invidie. Chiar se bucura pentru Eva, deși nu-și putea închipui cum reușise să se stabilească tocmai acolo.

A doua vilă, cea din mijloc, etajul al doilea, tot cel din mijloc, vilele având doar câte trei etaje. Sună la ușă și așteptă emoționată, uitând parcă să respire. Auzi sunetul unor pași care se apropiau de ușă. Ultimele câteva secunde înainte de a se deschide ușa părea că și inima i se oprise de emoție.

Eva, aproape neschimbată, îmbrăcată într-o rochie de casă superbă, coafată și aranjată, o privea cu uimire, bucurie și emoție.

– Nu pot să cred! Tu aici?

– Mă ierți?

– Nu spune prostii!, o dojeni Eva, deschizându-i larg ușa și îmbrățișând-o, ca și cum nu s-ar mai fi văzut de câteva zile. De cât timp ești în oraș?

– Abia am venit. Știi, tata…

– Ce s-a întâmplat?, întrebă Eva precipitat.

– Nu, nimic. Are un picior în ghips. O să fie bine.

– Dar tu, tu, ești bine?!

– Acum că te văd pe tine, da.

– Asta nu sună foarte liniștitor, rosti Eva mai mult în șoaptă, sperând să nu fi fost auzită.

*

Suspansul trecuse. Revenirea fusese acceptată de Eva așa cum se așteptase inițial Elina. Distanța și timpul nu modificaseră nimic din prietenia lor de-o viață. O viață tânără încă, dar o viață.

– Ce bine te-ai aranjat aici, Eva! Ia spune, cum ai reușit?

– Ești invidioasă?

– Puțin, glumi Elina.

– Crede-mă, draga mea, nu ai de ce. Sunt convinsă că tu ești mult mai… aranjată și mai fericită decât mine.

– N-aș băga mâna în foc.

– Deja începi să mă îngrijorezi. Ceva necazuri în paradis?

– Nu. Ziceam și eu așa, pară Elina, încercând să tragă de timp pentru a-și da seama dacă e pregătită cu adevărat să vorbească despre ea. Lasă, spune-mi mai întâi despre tine.

– Versiunea scurtă sau cea lungă?

– Alege tu. Am suficient timp la dispoziție. Și-apoi, nu ne-am mai văzut de atâta timp.

– Cât stai?

– Aici, la tine? Sau în oraș?

– La ai tăi.

– Nu știu sigur. Să îi văd… aranjați. Mama încearcă să găsească pe cineva care să o ajute cu toate astea. Poate după aceea…

– Nu pari a te grăbi să te întorci acasă, iscodi ușor Eva.

Elina nu răspunse. Pentru câteva minute se așternu între ele o liniște ciudată. Într-un final, Eva se hotărî să reia conversația și să vorbească despre ea. O făcu abrupt, fără menajamente. Probabil că și ei îi era la fel de greu să vorbească despre sine.

– Îl mai ții minte pe Emil Romanovich?

– Unchiul tău?

– Da. De fapt, vărul tatei.

– Da, era un tip tare bine. Îmi amintesc că toate trei eram îndrăgostite de el.

– Îndrăgostite…

– Ei, mă rog, știi tu, ca toate adolescentele. Ce era și-n capul nostru pe-atunci… Niște gâsculițe!

– Da, spuse Eva îngândurată.

– Ce-i cu el?

– Prin el… am obținut toate astea, spuse Eva, făcând un gest larg, oarecum demonstrativ.

– Obținut?

– Mai ții minte vara aceea când au plecat ai mei la Paris?

– Da. Îmi amintesc. Ce legătură are cu…

– Îți mai amintești și perioada aceea, în care am fost bolnavă de… scarlatină?

– Da. Ce e cu ea?

– Elina, n-am fost niciodată bolnavă de scarlatină!, șuieră Eva furioasă.

– Eva, ce vrei să-mi spui?

– Am fost însărcinată.

Elina o privea cu uimire, neștiind ce să creadă. Cum de nu-i spusese nimic până acum? Niciodată? Erau cele mai bune prietene. Și cum se întâmplase să…?

– Pentru numele lui Dumnezeu, Eva, ce tot îndrugi acolo?

– Ei bine, cât au fost ai mei plecați la Paris, iubitul meu unchi mi-a făcut o… vizită… în urma căreia, la scurt timp, m-am îmbolnăvit de… „scarlatină”.

Elina simțea cum începe să i se facă rău. Capul îi vâjâia și se simțea ca într-un carusel. Deși era așezată în fotoliu, se prinse cu ambele mâini de mânerele acestuia, înfigându-și unghiile în satinul auriu cu care era tapițat. După câteva clipe în care nu scosese niciun sunet, realiză că uitase să mai respire.

– Dar cum… cum…?

– Cum, necum, asta a fost!

– Ai tăi…?

– I-am spus doar mamei. Îmi era teamă că dacă îi spun tatei, face vreun gest nesăbuit și… ajunge la pușcărie. Doamne, cât de naivă eram pe vremea aceea! Sanatoriul la care toată știa lumea că am fost să mă tratez de scarlatină era de fapt o clinică în care se făceau avorturi. Din nefericire, medicii de acolo nu erau tocmai experți. După… experiența aceea, am aflat că nu voi mai putea avea niciodată copii.

– Doamne Dumnezeule, Eva! Și ai ținut în tine toate astea până acum? Cum de nu mi-ai spus niciodată nimic?

– Nu am putut, Elina. Eram împietrită. Blocată. Plus că, nu trebuia să se afle. Am făcut eforturi supraomenești să mă țin pe picioare, să funcționez cumva. Să fiu tare, cum zice tata.

– Și ăsta a rămas nepedepsit? Nu se poate ca femeile să fie damnate în felul ăsta! Trebuie să… Elina privi în jur, la camera frumos amenajată, la mobilele scumpe și alese cu bun gust, la toaleta Evei… Vrei să spui că… te-a recompensat în felul ăsta?

– Nu din proprie inițiativă. Au trecut câțiva ani după… cele întâmplate. Am încercat să uit, să mă resemnez, să-mi spun că o să mă căsătoresc totuși, la un moment dat, dar… După aceea n-am mai fost niciodată la fel. Pe dinăuntru cel puțin. Nici la propriu, nici la figurat.

Elinei îi venea să urle de durere și de disperare. Își frângea mâinile în poală, lăsând lacrimile să-i ude obrajii frumoși și încă tineri. Încerca măcar în felul ăsta un fel de purificare.

– De unde ai avut forța să mergi mai departe, Eva?

– Nu știu. Poate că așa suntem noi, femeile, puternice. Mai puternice decât bărbații. Să-l fi ucis? La ce ar mai fi servit. Nu ar fi schimbat nimic. Am trăit o vreme cu rușinea de a mi se fi întâmplat asta. Nu doar violul, ci și faptul că nu mai eram femeie pe de-antregul. Că nu voi putea avea niciodată copii. Știi ce m-a îndârjit, Elina?! Ce m-a făcut să capăt niște forțe de care nu credeam că sunt în stare? Două lucruri: primul, când am aflat că tata a aranjat ca treaba asta să se întâmple. Plecarea lor la Paris, în vara aceea, nu a fost o pură întâmplare. Tata pierduse la cărți toate terenurile pe care le avea, toată zestrea mamei și casa în care locuiam. Emil i le reda pe toate astea, pentru o noapte cu mine. Elina tăcea îngrozită, împietrită, așa că Eva continuă. Și al doilea… după plecarea ta, am fost la o serată. Printre invitați, era și Emil cu proaspăta lui soție, o domniță plină de bani și de aere. Când am apărut în salon, Emil i-a șoptit ceva la ureche, iar madam s-a uitat cu milă la mine, măsurându-mă de sus până jos. Ei bine, privirea aceea… n-am simțit-o ca pe o umilință, așa cum poate intenționase ea.

– Și ce-ai făcut?

– În seara aceea, nimic. Dar la scurt timp, i-am făcut o vizită neanunțată. Probabil că m-a primit din milă. Am făcut în așa fel încât să o găsesc singură acasă și am avut un tête-à-tête foarte interesant. I-am spus cine e bărbată-su și ce îi poate pielea.

– Și te-a crezut?

– Bineînțeles că nu! Însă aveam dovezi clare. Nu doar vorbe. Tata semnase niște acte, aveam și actele de la clinică…

– Și?

– Și probabil că a avut și ea la rândul ei o discuție similară cu el. Sinceră să fiu, îmi e milă de ea, mai mult decât îi era ei milă de mine. Să fii căsătorită cu un astfel de om… Mai bine fată bătrână. Pe scurt, mi-a cumpărat acest apartament, plus o rentă viageră.

– Ca să păstrezi secretul.

– Firește!

– Ce canalie! Amândoi sunt odioși!

– Ea, nu știu. El, sigur. Dar nu mai contează. Oricum nu aveam de gând să spun niciodată nimic, nimănui. Însă a prins bine discuția aceea, vezi bine. După ce m-am mutat aici, i-am… dezmoștenit eu pe ai mei, ca să zic așa. Le-am spus că nu vreau să mai am de-a face cu ei în niciun fel. Nici cu tata, nici cu mama. Îmi e milă de mama, dar… o consider părtașă la toate astea. Știa de acea înțelegere, de acel contract… și s-a temut mai mult că o să ajungă în stradă, decât de… Da, știu, nu se aștepta ca lucrurile să ia o astfel de întorsătură, dar… Și știi care e ironia? Toată lumea mă consideră pe mine o femeie… ușoară.

– Nu te revoltă toate astea? Nu îți vine să îi omori pe toți?

– La ce bun, Elina? Cu ce mi-ar schimba viața? Am ales să stau departe de ei toți, chiar dacă orașul e mic.

– De ce n-ai plecat?

– Nu știu. Mă gândisem la un moment dat să fac asta. Înainte de a… obține casa și renta. Dar știi și tu că o femeie tânără, singură, fără niciun fel de venit, fără bani, fără o slujbă… Cred că nu am avut nici curajul și nici energia necesare pentru a o lua de la capăt undeva, departe de toți și de toate. Răul pe care-l cunoști… Apoi m-am văzut la casa mea, ca să spun așa, fără a fi nevoită să îmi câștig practic existența și mi-am zis să mă bucur cât pot de lucrul ăsta. Să îmi fac o viață a mea și, cine știe, poate la un moment dat, voi găsi un bărbat care să nu-și dorească să aibă copii și să mă accepte așa cum sunt.

Se întunecase deja. Elina ar fi vrut să rămână acolo peste noapte, să nu o lase singură pe Eva măcar acum, după ce-și deschisese sufletul în fața ei, dar realiză că era o copilărie. Eva fusese suficient de puternică să treacă peste toate și să meargă mai departe. Dacă Eva putuse să facă asta, însemna că și ea, Elina, putea să găsească o cale de ieșire din situația ei.

– va urma –

Guest post by Anna Marinescu

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

De ce mă eviți?

Puteam alege să nu fac pe indiferenta

Jurnalul unei femei ce nu poate să mai iubească

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
179 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro