Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

Tanti Mela

7 September 2019

O să vă vorbesc despre moarte astăzi și nu doar pentru că este 1 septembrie și în imaginarul nostru colectiv, cel puțin în cel al generației mele, începe toamna, anotimpul morții și al roadelor bogate și restul de grânarul țării și Eurasiei, ci pentru că astăzi a murit Tanti Mela.

Nu știu dacă vă mai amintiți, dar eu vorbeam despre un manual de îmbătrânire și nu chiar acum ar fi fost cazul să ne apucăm de dezbătut moartea. Despre moarte urma să vorbim mult mai târziu, spre finalul manualului, așa cum șade bine unui discurs diacronic. Acum aș fi vrut să vorbim despre piele, unghii, dinți, păr, ce știu eu, fel de fel de elemente care fac îmbătrânirea vizibilă din afară.

Moartea e foarte simplă. Despre ea nu prea ai ce vorbi, și oricum nu despre morți este vorba într-o moarte, ci despre cei care rămân și trebuie să facă ceva cu toată durerea, cu toată împietrirea, cu tot ce nu știu cum să ordoneze și în ce sertare ale sufletului să stivuiască mâhnirea, mânia, amuțirea, absența.

Dar Tanti Mela a plecat azi, cumva previzibil o să spuneți voi, că avea o vârstă venerabilă, cumva târziu spun eu, pentru că singurătatea în care a lăsat-o moartea soțului ei nu putea fi umplută cu nimic.

O să vorbesc despre moartea cea crudă, încercând să o fac să pară firească, așa cum se prăpădesc florile în vază, frunzele pe creangă, valurile la țărm. Valul, cum vine valul? Vine năbădăios de zici că o să cuprindă tot uscatul, că o să îți ia până și cartea deschisă din mână, cartea deschisă din mână și șlapii din picioare, dar el se domolește, abia de umezește un pic nisipul de pe mal, mai lasă o spumă în urmă și, aduce niște nisip din largul mării, sau de la mal, dacă are noroc, valul aduce o scoică și o lasă pe mal, apoi se retrage sub greutatea unui alt val, pe care cred că îl și hrănește, se retrage și dus e, dispare, de parcă nu ar fi existat niciodată.

De unde, dacă valul are și mai mult noroc, o ridică vreun copil să o pună stea în ochii vreunul dinozaur, sau blazon vreunui castel de nisip.

Cam așa cred și eu că e viața, un val din ăsta și când avem mare noroc, aducem câte o scoică pe mal, înainte de a dispărea.

Tanti Mela

Şi dacă ne dă norocul afară din mare, scoica noastră ajunge blazonul unui castel de nisip, frământat de mâinile unui copil, cu toată pofta lui de a construi lumi din nisipul adus de valuri ca noi, până când vine frate un văloi cât toate casele, unul care distruge plajele și biznisurile dubioase de pe mal, unul care face prăpăd, vine în numele tuturor valurilor și distruge totul în cale

și parcă în fața valului cu sau fără scoică, un rid din jurul buzelor, pe care să se urce cu nesimțire un pic din ruj și pe care să crească vreun fir de păr, parcă brusc nu mai devine o prioritate, o problemă care să aibă nevoie de o soluție

pentru că, de murit murim toți la fel,

nu vă mai amăgiți că unii o să prindeți all inclusive forever, în timp că răii or să pice la triaj și or să meargă în focul Gheenii, nu stă nimeni să cântărească păcatele și faptele bune, așa cum este desenat în fresca Judecății de Apoi de la Voroneț, nu stau dracii să care cu schinarea saci întregi de papirusuri cu toate înjurăturile și toate muilepesede pe care le-ați zvârlit în piață, sau toate alealalte aruncate în trafic, sau când v-ați fript cu țigara, sau când ați văzut fluturașul în care nu erau incluse orele suplimentare, cum nu ați ajutat sau ați ajutat prea puțin, cum ați nedreptățit, cum ați construit prea puțin, cum nu ați iubit suficient, toate astea sunt păcate de moarte pe care, stați liniștiți, nu le consemnează nimeni,

altfel lui Hitler și lui Stalin ar fi trebuit să îi aducă papirusurile cu excavatorul, Hitler și Stalin când erau morți erau la fel de morți cum vor fi fost Churchill și Roosevelt, Franco la fel ca Ceaușescu

murim la fel și moartea ne unește finally, toți morții sunt ibidem, mort cu mort se recunoaște ușor, eu cred că Tanti Mela deja vorbește cu Mari Carmen, soacra mea, deși prima nu știe spaniola și cealaltă nu știe româna, deși îi plăcea să citească cu voce tare dintr-o carte în limba română și se amuza teribil, amândouă au fost cochete

amândouă au fost frumoase și amândouă sunt astăzi moarte, iar eu ridic cele două scoici aduse de ele și nu știu unde să le pun, oare să scriu pe ele?, m-am gândit la un moment dat că deja am o colecție de scoici despre care trebuie să scriu, că poate nu întâmplător au ajuns oamenii ăia în viața mea

murim la fel și tot ce a fost înainte contează, contează când eram valuri semețe și veneam turbate să cucerim țărmul, să ridicăm surferii pe coame de spume, să ne călărească în picioare ca pe mustangi

dinainte de moarte este tot ce contează,

iar înainte de moarte Tanti Mela era astfel:

Eu nu am apucat-o cu părul până la podea, de trebuia să se urce pe un scaun, ca să o poată pieptăna sora ei, Tanti Medy, să îi facă apoi coadele și să i le urce, grele, deasupra capului.

Tanti Mela era boieroaică, cel puțin pentru toată familia Râșcanilor, țărani agricultori așezați între dealurile cu vii ale Vinețeștilor, un sat de pe lângă Huși, unde sătenii nu văzuseră în toată istoria lor atâta poșetă și pantofi de lac la un loc, nici măcar la preoteasă, Tanti Mela era persoana cea mai unlikely să pășească pe ulița năclăită de gloduri a satului, uliță care șerpuia printre vii, de-a lungul Crasnei, un pârâu care brăzdase adânc în lut un canion, văzând-o pe Tanti Mela la brațul tânărului său soț, Virgil Râșcanu, unicul băiat care le supravițuise lui Mam-Bătrâna și lui Tata Mare

probabil că mentalul colectiv al Vinețeștilor tocmai reconstituiau prezențe regale fulgerătoare din timpul Primului Război Mondial, deși nimeni nu povestise să fi trecut vreo regină dealurile Crasnei, poate vreo boieroaică scăpătată, dar cele patru generații care trecuseră nu își mai aminteau nimic din acele apuse detalii, așa încât apariția lui Tanti Mela cu siguranța fusese cea mai apropiată de ceea ce credeau ei că trebuia să fie o autentică persoană de viță nobilă în Vinețești

apoi pentru familia Mămaiei mele, pentru Râșcani, între vreo regină și Tanti Mela nu se exista absolut nicio diferență, uite așa adusese Vergilă, cum îi spuneau surorile, boieroaică la ei pe prispă, se uitau pieziș la ea și nu știau cum să o lipească în umbra cuhniei, unde, la masa rotundă și joasă, erau așezați pe scăunele cu trei picioare, toți frații, părinții lor și pruncii din a treia generație, în jurul mămăligii

un fel de Moromeți de Huși

apoi gândiți-vă cum o scârțâit ușa albastră a cuhniei, tipărită pe jos cu lut, copiii care stăteau îngrămădiți în jurul ușii s-or fi lipit de soba uriașă, care ocupa mai bine de jumătate din bucătăria aia de vară, ca să se poată deschide bine ușa și să îşi facă apariția neverosimilă

Vergilă

iar în spatele lui, fata aia născută în Bucovina istorică, în casă mare cu etaj, care crescuse de mică cu bonă, în pădurile dese ale Cacicăi,

îmbrăcată într-un paltonaș bourdeaux tăiat pe talie, cu blănițe de căprior la mâneci și la guler de ziceai că e țarină de la Sankt Petersburg, o fată cu coade groase cât brațul, brun ca blana ursului, sau ca pământul reavăn de sub vii, prinse la spate în niște colaci care îi șerpuiau pe ceafă, mai frumoasă ca zânele din povești

de-au rămas boțurile de mămăligă în mâini, numa bine rotunjite în palmă, numai bune de a fi strecurate în gură, dar nimeni, absolut nimeni nu își mai aminti de ele, nici măcar palmele nu le mai frământau, până și palmele tăceau împietrite, privind la oamenii ăștia care intraseră în cuhnie

cum s-o fi gândit și Nenea Virgil, oare, să o aducă acasă între luturile Vinețeștilor, pe drumul greu de glod, ca să o cunoască familia lui, dar iată că o adusese și Tanti Mela a intrat regină sfioasă pe poartă la Vinețești, și apoi pe ușa albastră a cuhniei

se așternuse tăcerea, nici respirația lor nu se mai auzea, și atunci Virgil a spus uite-o mămică și tăticule pe Mela, v-am zis că e frumoasă foc

și atunci a râs Tanti Mela de a tresărit de surpriză și porumbul măcinat din mămăligă, pentru că râdea Tanti Mela ca un râuleț de munte și așa o râs toată viața ei

regină care râde a continuat să fie toată viața ei, la Iași, sau în Anglia unde i-au plecat băiatul și nepoții, regină la căsuța lor dintr-un fel de mic paradis, pe care și-l construiseră pe lângă Iași, regină văduvă când, pe neștiutelea și nepregătitelea s-a dus Nenea Virgil și tot regină a murit azi, stingându-se ca o candelă care de fapt nu mai dorea să trăiască de când se prăpădise Virgil, căci cum ai putea trăi când ți s-a dus sufletul și a luat cu el toate zâmbetele posibile, râdea tare puțin Tanti Mela în ultima vreme și nu am ajuns la ea vara asta, pentru că a avut BAC Mihnea și apoi admitere la facultate și am tot alergat bezmetici și nu am fost la Iași să o vedem, mai mare păcatul

Tanti Mela a murit bătrână, femeie de mai bine de 80 de ani, coadele și le tăiase de mult, nu mai era nici zveltă, probabil că nici paltonelul cu guler de blăniță de căprioară nu i-ar mai fi încăput, dar regină a rămas toată viața și cred că ăsta e secretul vieții, să știi să fii prezent în viața ta în fiecare zi și să nu îți pierzi niciodată definiția: Tanti Mela a murit fiind exact aceeași femeie care intrase pe ușa de la cuhnie, doar că a murit după 60 de ani de la prima ei descindere la Vinețești, iar chipul i-a păstrat toate semnele anilor, corpul la fel, mintea la fel.

Eu am cunoscut-o la Vinețești, la nunta Milicăi, verișoara cea mică a mamei mele, să fi avut eu poate vreo 3 ani pe atunci.

Tanti Mela era ca vara din abecedarul meu, cel mai mult îmi plăcea mie desenul cu fata care reprezenta vara, deși toate colegele mele decretaseră că primăvara era cea mai frumoasă, poate pentru ele, pentru mine vara cea exuberantă era cea mai frumoasă dintre toate zânele posibile, mi-o amintesc ea și Virgil erau nași, eu eram nepoata Țaiei, sora cea mai mare, cea care, de fapt, îi crescuse pe toți frații ei mai mici, era cea mai respectată, un fel de mamă adoptivă, până la 16 ani când se căsătorise și plecase de la casa părinților ei la casa lui Vasile Ursache, băiat înstărit din sat, care făcuse Școala de Arte și Meserii, dar Țaia, chiar și așa, copilă măritată, tot îi trimitea lui Vergilă, unicul frate, borcane cu magiun și zacuști când era la facultate la Iași. Pentru că Virgil făcuse facultatea și era nu doar mândria familiei, ci a satului întreg,

Atunci am văzut-o eu pe Tanti Mela prima dată, într-o puzderie de rubedenii și de cumetri, care practic adusese tot satul la noi în curte, pe Tanti Mela nu aveai cum să nu o remarci, o căutai cu privirea din când în când așa cum te uiți după soare să vezi dacă stă agățat la locul lui, Tanti Mela avea o împletitură de coc mai ceva decât colacul miricilor, ce vreți, așa era moda în anii 70, la oraș, că femeile de la sat de unde să aibă timp să îngrijească 1 metru jumate de păr, avea o rochie ușoară, de vară, lungă până la pământ, de culoarea cerului deschis la culoare, bleu ciel, dar fără nori, cu o centură de argint, ca Albă ca Zăpada, avea și o poșetă și niște pantofi și mirosea a niște flori care trebuiau să fie musai albe și musai de poiană, atunci când te îmbrățișa știai că doar o zână putea mirosi așa, și deci ea era zâna familiei noastre, eu mă uitam la ea mai mult decât la biata Milica, o miresucă mică și speriată ca un pui de rândunică picat din cuib, mărunțică, la brațul unui om cât casa de mare, înalt, brunet și cu o mustățoaie sub nas,

îmi amintesc cum roiam în jurul ei toți copiii, uitaserăm de mireasă, o luam pe Tanti Mela la învârtit ca să o auzim cum râdea, pentru că râsul ei ne făcea și pe noi să râdem, eu eram cât o zgaibă și negricioasă și cu o rochiță adusă din Kenia, dar, mă rog, asta e altă poveste, și țopăiam în jurul ei necontenit

Citiţi şi Toamna din aeroporturi

Tanti Mela avea un fel de duioșie și un fel de alint, un fel de semeție și de smerenie care nu e ușor să se combine într-o singură persoană. Eu tot îi spuneam boieroaico, și ea râdea și spunea că așa cum jumulește ea o găină, cu mâinile ei aristocratice, nu mai jumulește nimeni. Așa și era, în mâinile ei nici măcar puiului nu îi părea rău că va ajunge pe pat de mămăligă cu mujdei

Tanti Mela nu făcea mâncare ca toată lumea, ea făcea niște invenții reginești, pe care tristele vremuri comuniste nu le puneau pe mesele românilor, nu că ar fi mâncat kiwi sau ce știu eu ce exotisme, dar salamul ei de biscuți nu arăta așa cum știți voi, și nici borcanele ei de dulceață, toate aveau un aer neștiut, nefamiliar, veneau din locuri pe unde nu mai fusese nimeni dintre noi, din case de boieri în care copiii creșteau cu bonă și unde mâncărurile nu erau făcute să astâmpere foamea, ci să trezească magia din oameni

eu nu sunt boieroaică Oana, nu mai vorbi prostii, că te crede lumea, așa îmi tot spunea Tanti Mela, dar până și vocea îi era interesantă și vorba îi era de bucovineancă și nu de Iași, Gabi al ei era cel mai frumos și cel mai señor dintre verișori, avea guler scrobit de dantelă, și pantaloni de stofă cu dungă, avea chiar ceas la mână, iar Diana, fata lui Gabi va continua să fie tot timpul cel mai frumos copil din copilăria mea, la care m-am zgâit eu în lungile nopți de vară când se adunau toate surorile la Tanti Ileana, sufletul Vinețeștilor, ele pălăvrăgeau în cuhnie când făceau săpunul de casă, iar eu rezemam cu privirea o fotografie din ușa de la bufet, între zeci de alte fotografii de copii, eu tot cu această fotografie a Dianei mă jucam, pentru că jur că zâmbeau poienile, îmi imaginam că e sora mea mai mică și tot o să dau cândva de ea și o să mi-o iau și o să mă joc cu ea pe săturate

Tanti Mela a plecat azi pentru că era prea singură și bătrânețea îi adusese dureri de articulații și de oase, și de ficat, și de plămâni, regina aceea zână, îmbrăcată în rochia ei de culoarea cerului s-a tot transformat în Sfânta Vineri, s-a tot împuținat, a ocupat din ce în ce mai puțin loc între dealurile Vinețeștilor și în paradisul dintre dealurile Iașului, până când azi a dispărut cu totul ca un fuior, ca o rouă și nu o mai vedem

o ființă aristocratică, care cu discreție a trăit și la fel a murit, lăsându-ne fără boieri în familia noastră răzășească, golind Vinețeștiul, acum pustiit, de nici măcar poveștile noastre nu îl mai pot recompune, dar mai sofisticați în salam de biscuiți, dulceață de trandafiri, mai nobili și noi, pentru că am cunoscut-o și am fost familia ei.

Despre Tanti Mela v-am vorbit acum, la început de toamnă ca să vă învețe ea că dincolo de bătrânețe ne mai rămâne doar moartea și că e atât de frumos să fii bătrână, o bătrână iubită așa cum e iubită o carte de înțelepciune, o bătrână care râde la 80 de ani la fel cum râdea la 20!

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.

1 Views


Citiţi şi

“Eşti urâtă, fă!”

Acasă: un must-be, nu un must-have

Întâi au fost lacrimi de fericire

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro