De ce te iubesc, la rându-mi? Știi ce-mi vine acum în minte? Tu. Pe o bancă. Singur. Fumai. M-am uitat pe fereastră într-o doară, ca să văd unde ești și mi s-au agățat ochii de tine. Îți întinseseși nonșalant picioarele acelea lungi, într-o mișcare de lene oarecum elegantă. Tu nu observi, dar gesturile tale nu sunt bruște. Au încărcătură. Felul cum ți-ai dat capul pe spate, ai închis ochii și ți-ai dus țigara la gură – ah… buzele acelea… Ai străpuns aerul cu precizie, într-o mișcare bine cunoscută și ai absorbit fumul acela cu nesaț, cu atâta poftă, încât jur că am fost o clipă invidioasă pe el – între noi fie vorba, e ultimul rival de care vreau să scap. Respirai siguranță. Și mulțumire. Și mă respirai pe mine.
Apoi… felul cum vorbești. Aici mă declar învinsă total. Pornești de la o idee, o conturezi cu atâta precizie, îi aduci afluenți explicându-i și pe ei cu minuțiozitate, apoi revii la ideea mamă fără să te pierzi, și fără să conștientizezi că pe mine m-ai rătăcit de mult în gândurile primei idei pe care eu aș fi exprimat-o cu mult mai puțină precizie și mai neclar. Altfel spus, ești doldora de informații – de aceea cartea scrisă de tine nu poate fi una de duzină! Și învăț de la tine. Nici nu-mi dau seama cât de multe am aflat. În primul rând, să-mi reprima prima reacție. A mea, de multe ori, impulsivă. Încă lucrez la asta. De fapt, încă lucrăm.
Și felul cum râzi. Spuneai pe la începuturi că ești tipul omului melancolic. Ultima dată ți-ai spart tiparele și ai fost la înălțime. Ai râs. Doamne, cum râzi… Și acum zâmbesc amintindu-mi. Citiseși undeva, în pagina de facebook „când pisica nu-i acasa, sabia nu-l taie.” Ne-a fost bine. Mereu o să ne fie – sună a pleonasm, să adaugi un verb la viitor, adverbului „mereu” care exprimă tot un viitor, în accepțiunea mea.
Cum mă iubești? Pot să trec de asta? Să nu văd felul covârșitor în care o faci? Emoțional, m-ai acaparat de la bun început. Da, spuneai că eu am forat în subconștientul tău, dar și tu ai săpat tranșee. Ai lăsat urme pe unde mi-ai umblat și ți-am permis să mă colinzi în întregime. Sau aproape. Și ai ajuns să storci din mine un sirop pe care nu știam că-l am. Și-ți mulțumesc pentru asta – deși cunoști parerea mea espre diminutive, mângâieri verbale excesive etc. Și felul în care mă atingi… tu lași urme. La propriu și la figurat. Știi să mă faci să mă dezlănțui… mă opresc acum, nu știu cum să exprim pasiunea fără limite care ne leagă, nici nu se cade să o expun public. Nu suntem făcuți pentru firimituri. Nici pentru bucăți sau părți dintr-un întreg. Noi vrem tot. Unul cu vârf.
În concluzie… asta îmi dai. Liniște. Și siguranță. A noastră. Și căldură. Și un om frumos. Un ciudat. Un individ atipic. Unul răsărit în lumea mea la timp, care să mă culeagă și să mă adune la un loc. Nu știu dacă ne-am întâlnit cu un scop, am vorbit despre asta, refuzai ideea predestinării – nici nu contează, până la urmă. Știu doar că nu o să regret vreodată că te-am cunoscut. Și că te-am urât. Și că te-am iubit apoi, cu toată ura de care eram capabilă. Și că m-ai făcut să-mi dau drumul din temelii. Strânsesem mult în mine. Trebuia să erupă. Am avut noroc că s-a întâmplat asta cu tine. Și în felul ăsta. Altfel… mi-aș fi canalizat erupțiile repetate în alte direcții. Și tot frustrată aș fi rămas. Și neîmplinită. Nu. Cu toate îndoielile mele, cu toate balansările și revenirile noastre, eu nu am să plec. Nu acum. Nu curând. De fapt, niciodată. Niciodată, auzi?
Guest post by Arestatul fără umbră
Și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Educație sexuală pentru adulți: prima experiență de dragoste
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
