”Te iubesc, vreau să fim din nou împreună, să o luăm de la zero!” Sunt vorbele celui care a plecat de acasă când a fost greu. Când puținul timp împreună era presărat de certuri, neîncredere, jigniri şi joaca de-a vina.
Sunt multe etape prin care trece un cuplu peste care au trecut anii. Se dezvoltă, se maturizează, apar schimbări. În momentele de criză se întăreşte sau se destramă. Se întăreşte doar dacă cei doi sunt hotărâţi să lupte împreună, iar lupta e dreaptă. Trebuie dusă cu sinceritate, deschidere şi asumarea responsabilităţii.
Lupta nu este dreaptă atunci când celălalt a ales să caute în altă parte înţelegerea care lipseşte acasă. Lupta este de-a dreptul mârşavă când nu are doar o aventură şi de fapt promite iubire şi vise altcuiva. Să spui cuiva te iubesc este o invitaţie la veşnicie. În cazul unei relaţii în afara căsniciei s-a făcut o alegere. Lupta a fost abandonată.
Iubirea se diminuează uşor uşor în momentul în care începi să minţi. Ai ajuns acasă dimineaţa pentru că ai pierdut noţiunea timpului, ai rămas fără baterie, ai lucrat până târziu. Este posibil ca la început minciunile să ţi se pară ceva palpitant, poţi fi chiar mândru de noile abilităţi care se dezvoltă. În etapa asta începi să pierzi şi din respectul pentru partenera ta. Este ironic, pentru că inconştient îl pierzi tocmai pentru că ea te crede.
Dacă alegi să minţi în continuare, relaţia se îmbolnăveşte mai mult. Soția începe să ceară explicaţii, iar nesiguranța o transformă. În acest moment te poţi opri, poţi începe să îţi asumi partea din vină pentru problemele din cuplu. Dacă nici acum nu ai suficient curaj să îţi asumi lupta, vei continua să minţi. Celeilalte îi vei spune că soţia este o isterică, că te înşală, că nu aţi mai făcut sex de ani de zile, că te persecută, îţi face viaţa un calvar, că nu ai scăpare. Vei fi material perfect pentru cineva care va crede că te salvează, nu că destramă o familie. Tu nu vei spune că de fapt este un om rănit care nu ştie ce să mai facă, nu vei spune că problemele sunt ale voastre, nu îţi vei asuma responsabilitatea.
În timp ce vei face dragoste cu cealaltă vei mai pierde din iubire. Cu ea totul este nou şi frumos. Nu aveţi probleme financiare împreună, curăţenie de făcut sau copii de îngrijit. Nu aveţi de împărţit seri încărcate de tensiune din tot felul de motive.
Vei jongla cu sentimentul de vinovăţie la început. Acela este semn că încă îţi mai iubeşti soţia. Poţi să te opreşti acum, încă există o şansă! Dacă nu te opreşti remuşcările vor dispărea în timp, la fel şi iubirea. Nu îţi vei da seama că nu o mai iubeşti. Vei crede că da, dar iubirea nu te lasă să fii în braţele altcuiva în felul ăsta.
Vei trăi în paralel cu salvatoarea ta dacă nu se va descoperi adevărul. Să îţi asumi alegerea necesită un curaj pe care mulţi dintre noi nu îl avem. Despărţirea e un proces prea complicat, prea dureros, chiar şi atunci când nu mai iubeşti. E cu plâns, cu explicaţii, crize de furie, rate şi case de împărţit, cu oameni care vor fi şocaţi, cu santaj şi tentative de manipulare. Mai bine în paralel decît aşa. Să curgă minciunile pentru soţie şi pentru salvatoare.
Iubirea nu este ca în filme, nu transcende orice şi oricum. Iubirea e o grădină, nu înfloreşte fără să ne îngrijim de ea. În vremuri de secetă îndelungată are toate șansele să moară.
“Te iubesc, vreau să fim din nou împreună, să o luăm de la zero!” spune el. Vrei să îl crezi din tot sufletul, încă speri că într-adevăr te iubeşte. Dar nu este aşa. După luni sau ani de relaţie în paralel, nu te mai iubeşte. Când era cu sufletul dincolo nu se gândea la faptul că te-a lăsat să duci singură o luptă fără şanse de câștig. A luat din puţina voastră afecţiune, din timpul şi resursele voastre ca să fie cu ea. Au plecat împreună să se iubească pe ascuns, a sunat-o la trezire şi la culcare. Nu, nu te mai iubește. Nu contează ce simte pentru ea dar pe tine nu te mai iubește.
Speranţa este foarte periculoasă. Ne face să pierdem din raţiune, să ne agăţăm de cum am fost, de cum visam să fim. Ne face să uităm minciunile, nopţile pline de lacrimi și sentimentul cumplit de abandon. Începem să căutăm vina la noi, să ne gândim că nu suntem perfecte, că trebuia să procedăm altfel, că l-am împins spre cealaltă, că poate merităm ce s-a întâmplat. Da, este bine să înţelegem unde am greşit, dar nu este în regulă să căutăm vina celuilalt tot la noi. Într-o relaţie sunt doi oameni.
Speranţa ne face să uităm că celălalt a făcut o alegere, de fapt. Iar dacă vine înapoi după mai multă vreme vă veţi gândi la voi de atunci, la grădina verde plină de flori frumoase. Grădina aceea s-a uscat sau are nevoie de tone de apă ca să iasă măcar un lăstar verde. Speranţa ne face să nu mai vedem starea în care este grădina de acum şi să credem că e de ajuns o stropitoare ca să fie iar la fel.
Însă, adevărul este că un pic de apă nu spală neîncrederea şi lipsa de respect. Sunt necesari metri cubi întregi doar ca să îşi revină pământul. Apoi trebuiesc scoase buruienile uscate şi mărăcinii care au făcut ravagii. Acolo unde era odată frumos zac trupuri uscate ale unor flori care nu mai pot renaşte. O grădină nouă se reconstruieşte în timp, cu muncă. Or să mai iasă buruieni şi or să mai moară flori, e un proces continuu.
Cel care vine înapoi merită o șansă atunci când își asumă responsabilitatea pentru partea lui de grădină și încearcă necontenit să o reînvie. Nu poţi să aduci o singură stropitoare de apă şi să crezi că a doua zi te vei bucura iar de flori frumoase, cum era odată. Iubirea nu este ca în filme, nu transcende orice şi oricum. Iubirea e o grădină, înfloreşte doar dacă ne îngrijim de ea.
Guest post by Irina Gîngu
Citiţi şi
Războiul rușilor lui Putin cu lumea
Omul fără libertate e deja mort
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
