Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

Trebuia să învețe să trăiască fără o bucată de inimă

28 March 2019

Poate că tristețea și disperarea în care trăia aveau să o abandoneze într-o bună zi, dar bucata aia lipsa din inima ei știa că nu o să se mai întoarcă niciodată. Trebuia să învețe să trăiască fără o bucată de inimă. Și-o imagina ca pe o altă inimă, puțin mai mică în mijlocul inimii ei, un decupaj perfect prin care intră o lumină nepământeană, un semn că el călătorise și trecuse dincolo cu bine.

Se grăbea spre aeroport strângând delicat rucsacul cu care plecase la drum. În el avea câteva haine de schimb, trusa cu periuță și pastă de dinți și o cremă, atâta reușise să arunce în grabă când o chemase, plângând, Eva. În buzunarul intern al gecii, cel de lângă inimă, pusese un pumn de frunze, unul de pământ și un ram minuscul de brad. Nu se gândise ce reacție vor avea cei de la controlul pasageri, dar acum gândul asta o frământa și creștea în ea teamă că o vor obliga să-l golească. Insuportabil gând. Insuportabilă renunțare. Era tot ce-i rămăsese din Dario. Un pumn de frunze, un pumn de pământ și un ram verde de brad. Își aminti de lumina firavă, dar insistentă și îndrăzneață, ce pătrundea printre ramuri când ea și Eva, cu mâini tremurânde, au depus la umbra bradului pe care-l alesese Dario, cu o lună în urmă, urna cu resturile lui pământești.

Fusese ultima lui dorința, ca Eva, soția lui, și Chiara, sora lui iubită, să-l petreacă împreună și să-l lase în pădurea care-i fusese atât de dragă, în care se plimbase ani la rând, pe care o cunoștea mai bine decât orașul în care trăia, căreia îi făcuse mii de fotografii și-i cercetase fiecare ascunziș, poieniță, în care făcuse întâlniri neașteptate cu viețuitoarele pădurii și iubise fiecare copac și fiecare fir de iarbă.

După o scurtă rugăciune și un plâns zdravăn și eliberator, Chiara legă de ramul bradului eșarfa portocalie care-i plăcea atât de mult lui Dario. Voia ca măcar aceasta să rămână şi să-i țină companie. Când Chiara mergea la ei în vizită, Dario o aștepta nerăbdător ca un copil să-i povestească ce noutăți se mai petrecuseră în pădurea lui, câți arbori fuseseră abătuți, câți crescuseră falnici și puternici la scurt timp după plantare. Stăteau ore întregi să privească fotografiile pe care le făcea Dario la fiecare plimbare, fotografii inedite cu un fluture pe fruntea unei căprioare, o ursoaică alături de puiul ei, veverițe cu ochi fermi și ghinde între lăbuţe, lumina aurie și veselă a dimineții și cea vineţie a înserării, printre ramuri și tufișuri. Era un fotograf talentat Dario, câștigase și câteva premii naționale și un premiu internațional, iar pasiunea lui o transmisese și Chiarei. Înainte de a lăsa această lume, îi pusese în mâini aparatul de fotografiat și o rugase să nu-l lase prea mult în cutie, să caute să descopere lumea prin el. O altă lume decât poate vedea, distrat, ochiul uman.

Citiţi şi E atâta viaţă în bătrânii de azi, că tinerii ar trebui să ia exemplu!

Vestea bolii și a morții iminente a lui Dario le lăsase pe cele două femei fără cuvinte, apoi fiecare reacționase în mod diferit. Eva se închisese în durerea ei și devenise umbra lui Dario, nu-l scăpa din ochi nici zi, nici noapte, trăia în funcție de necesitățile lui, ea se anulase, nu mai exista. Chiara, în schimb, după șocul inițial se eliberase, urlase în pădurea lui Dario toată frica, deznădejdea și nedreptatea la care îi obliga viața. Devenise irascibilă, nervoasă, se certase și cu medicii care-și permiseseră să nu-i dea nicio șansă lui Dario, ba chiar și lui îi urlase că e un egoist, că pleacă și o lasă singură să îndure atâta tristețe, disperare și dor. O loviseră ca un tren cuvintele lui calme: “Oamenii se întâmplă să moară, Chiara. Nimic nu e veșnic, totul e praf de stele”.

“Rămân singură pe lume, Dario, înțelegi?”, îi urlase ea. “Singură pe lume.”

Singurătatea o măcina de câțiva ani, dar, orgolioasă cum era, n-ar fi recunoscut în fața nimănui. Acum, scutul acela după care se ascundea îi căzuse neputincios din mâini și ea se simțea nudă, fără apărare. Dario o luase în brațe și-i promisese că o minune s-ar fi întâmplat în viața ei. Nu știa când, dar știa că s-ar fi întâmplat.

Avionul era pe jumătate gol așa că spera să poată dormi măcar o oră dintre cele trei, pentru că nu dormea de mai bine de 30 de ore și se simțea rău de la atâta oboseală. Bărbatul de lângă ea îi zâmbi politicos și o întrebă dacă preferă locul de la fereastră. Ea îi răspunse cu un zâmbet obosit și trist și-i mulțumi în gând. Era atât de obosită că adormi înainte de decolare. După o oră și jumătate, o tuse insistentă și înfundată o trezi din visare, nori, eșarfe portocalii, fluturi și ramuri de brad. Bărbatul de lângă ea o privea jenat și-și cerea scuze că o trezise. Ea îi oferi o bomboană cu mentă și eucalipt și el îi mulțumi din priviri. Următoarea oră și jumătate o petrecură conversând, iar Chiara simți cum o căldură blânda îi învăluia trupul și cercuri luminoase și calde îi înconjurau delicat inima ei decupată. Bărbatul de lângă ea sporovăia, iar vocea lui calmă și caldă o linişteau și pe ea, se simțea bine lângă el, protejată, în siguranță. Ciudat, nu se simțise așa niciodată lângă un bărbat care nu fusese Dario. Când el îi ceru numărul de telefon și o invită în oraș la sfârșit de săptămână, ea se gândi că poate asta era minunea pe care i-o promisese Dario, și acceptă.

În drum spre casă, văzu o fetiță care alerga după o eșarfă portocalie purtată de vânt și inima ei tresări, iar lacrimile, ținute prea mult în frâu, porniră fără teamă de a fi cenzurate.

Pe Marietta o găsiţi întreagă aici.

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

El nu vă înșală după primul refuz, nici după al doilea, dar până la urmă…

Ţi-am dăruit doi ani și jumătate din infinitul meu și ai spart clepsidra

Eu slăbesc numai când sufăr… de foame

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,251 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro