Trei întâmplări cu Panait Istrati îndrăgostit

9 June 2020

În aprilie s-au împlinit optzeci și cinci de ani de la moartea scriitorului Panait Istrati, motiv să îi recitim opera și mai ales să ne aducem aminte de incredibila sa viață.

În chestiunile amoroase, Panait Istrati a fost nestatornic. S-a căsătorit de trei ori și a divorțat de două ori. A avut foarte multe afaceri sentimentale complicate. Nici nu trecuse bine de douăzeci de ani că era să ajungă la pușcărie, după ce a răpit de acasă o minoră, cu gândul să trăiască alături de ea, la el, la Brăila. A fost judecat, dar a scăpat după o înțelegere românească cu judecătorul: i-a zugrăvit casa.

Pe vremea aceea, Panait Istrati era zugrav. Om cu doar patru clase absolvite (în șase ani, fiindcă a rămas de două ori repetent în clasa I, nedorind să meargă la școală), brăileanul a practicat multe meserii, înainte să devină scriitor. A fost, printre multe altele: băiat de prăvălie, ajutor de tejghetar, ajutor de plăcintar, plăcintar, salahor, chelner, paznic de zi și de noapte prin hoteluri, muncitor într-o fabrică de frânghii, docher, porcar, mecanic, vopsitor de tractoare, servitor într-un spital de boli venerice, fecior în casă la un avocat, om-sandviș pentru reclame, actor stradal de pantomimă, ajutor de librar, vânzător de ochelari de soare, fotograf ambulant, zidar sau ziarist (era să fie corespondentul ziarului Universul la Jocurile Olimpice de vară de la Paris)

Primul mariaj a fost cu văduva lui Ștefan Gheorghiu (cel căruia comuniștii i-au batjocorit numele dându-i-l unei școli de cadre), sindicalist și bun prieten cu Panait Istrati, mort în martie 1914, la doar 35 de ani (cu ani înainte să se nască Partidul Comunist Român).

Mariajul cu văduva lui Gheorghiu a fost făcut dintr-o obligație morală față de prietenul său, Janeta Maltus fiind o propgandistă evreică socialistă, foarte vulnerabilă în fața antisemitismului, șovinismului și xenofobiei acelor vremuri. A descris acest mariaj cu un singur cuvânt: infernal.

Și-a lăsat baltă nevasta luată din afecțiune față de răposatul ei soț și pleacă în Elveția, unde se pune la adăpost de război (fusese declarat inapt medical pentru front), își tratează tuberculoza într-un sanatoriu de lângă Lausanne, la Leysin unde avea un prieten internat, Pincu Schwartz dar nu rezistă mult tentației de a vagabonda prin Elveția, prilej de noi și noi povești de iubire. De văduva lui Gheorghiu va divorța abia după ce se termină războiul.

Îl regăsim în 1921 pe Coasta de Azur, într-o tentativă de suicid, consumată în primele zile ale lui ianuarie. Panait Istrati avea treizeci și cinci de ani și își pierduse încrederea că viața merită îndurată, după ce îi muriseră mama și cei mai buni prieteni (și mai cunoscuse și niște crunte deziluzii amoroase).

Soarta i se schimbă, devine scriitor de limbă franceză (pe care a învățat-o singur în sanatoriu, la tuberculoși, fără să deschidă nicio carte de gramatică, doar cu dicționarul și citind marii clasici), ba încă unul de succes. În 1924 se căsătorește cu o croitoreasă alsaciană, Anna Munsch, de care va divorța oficial abia în 1930.

În 1926 se desparte însă, de facto, de alsaciană pentru că se îndrăgostește de fiica directorului Conservatorului din Geneva, o domnișoară supranumită Bilili. Va continua să îi trimită însă soției (croitoreasa alsaciană) o mie de franci pe lună, obligație morală autoimpusă.

Cu Bilili călătorește șaisprezece luni în Uniunea Sovietică, de unde se întoarce dezolat de comunism și scrie o carte, Spre o altă flacără. Spovedanie pentru învinși, în care arată încotro se îndreaptă tragedia bolșevică, fiind părăsit de aproape toți prietenii săi (care erau îndrăgostiți de iluzia revoluției comuniste).

Ghinionul se întoarce: Bilili îl părăsește pentru un medic vienez, după ce Istrati îi plătise genevezei studiile muzicale în Austria.

Se recăsătorește repede cu o studentă mai tânără ca el cu un sfert de secol, nu înainte de a fi avut o scurtă poveste de amor și cu Henriette Yvonne Sthal.

Panait Istrati moare pe 16 aprilie 1935, la spitalul Filaret din București, în urma unor complicații ale tuberculozei care îl chinuise încă din tinerețe. În august 1935 ar fi împlinit cincizeci și unu de ani. Marga Istrati rămâne alături de el până la capăt.

Citiți și Alte întâmplări cu Panait Istrati îndrăgostit

***

I.Cum era să fie părăsit Istrati de-o nemțoaică, după ce România a intrat în război în contra Germaniei

* întâmplarea este povestită de scriitor într-un articol publicat în România literară, pe 15 iulie 1933
Am coborât la Lausanne, cu vreo doi poli în buzunar și însoțit de o tovarășă de necazuri, o germană tare vrednică, dar rea foc, care avea poftă de ceartă cam în fiecare seară când ne regăseam după o zi de muncă, nu de altceva, ci numai așa, ca să-mi spună încă o dată că ea a aparține unei nații kolosale, pe când eu sunt ʺneam de țiganiʺ. Ne luasem din dragoste și o duceam bine, când într-o seară, cum mă întorceam de la lucru, voios și cu șocolata obișnuită care-i plăcea așa de mult, o văd că-mi strigă de la fereastra etajului întâi să aștept, să nu urc, iar după o clipă mă pomenesc că-mi aruncă în cap papucii, cămașa de noapte, peria de dinți și Le Siècle de Louis XIV (n.m. – carte publicată de Voltaire în 1751).

– Ce-i asta, Frieda?

– Ce să fie? Nația ta spurcată a declarat și ea război patriei mele!

– Ei și ce, eu sunt de vină? Crezi poate că tata e prim-ministru la București?

Ne-am împăcat pe loc, bineînțeles, dar din acea seară de august, multe am îndurat de la Frieda din cauza imprudenței lui Ionel Brătianu.

II.Cum era să o piardă Istrati pe Anna Munsch, din pricina curiosului ei obicei de a fugi în pădure

*povestea a fost publicată, sub titlul Acum 11 la Saint-Melo, în hebdomadarul politic și artistic franțuzesc Marianne

Era prin iulie, când, înarmat cu un strașnit aparat à la minute/ la minut/ și având-o lângă mine pe curajoasa mea tovarășă, luai mai întâi drumul lui Bagnoles-de-lʹOrne; dar șederea mea în această stațiune de varicoși, unde cidrul este excelent și pădurea nesfârșită, a fost de scurtă durată. Pricina n-a fost cidrul, ci pădurea. Ea îi plăcea prea mult prietenei mele. Din păcate, această chemare o stăpânea mai ales în clipele când, ʺfotografiaʺ mea scoțând-o din sărite mai mult ca de obicei, îmi făcea una din acele scene adorabile care fac, la rândul lor, farmecul vieții de boem. Atunci îi plăcea să dispară în pădure, unde îmi era cu neputință s-o regăsesc, chiar după câțiva kilometri de mers și câteva ore de strigăte, de pe urma cărora rămâneam răgușit trei zile. Când se lăsa noaptea, firește, prietena mea venea înapoi, căindu-se și mai îndrăgostită ca niciodată, ceea ce mă îmbăta de fericire.

ʺOrice-ar fiʺ, mi-am spus eu după ce trecu o săptămână, ʺtrebuie să plec, să-mi văd de meserie în alte părți; la șes, la câmp deschis, unde prietena mea să poată fi văzută de departe, când s-ar întâmpla să dea strechea într-însaʺ.

III.Cum a fost părăsit Istrati pentru un doctor din Viena

*fragmentul este dintr-o scrisoare trimisă prietenului său Nikos Kazantzakis, pe 14 ianuarie 1933

Afurisitule Nikos!
În sfârșit, legătura s-a restabilit (fost-a într-adevăr ruptă vreodată?) (n.r. – Istrati și Kazantzakis s-au despărțit în URSS, după o divergență de opinii cu privire la comunism)

Dar iată că îmi ceri “amănunte despre viața mea”, ori eu nu mai sunt decât un muribund vesel, care nu se mai sfârșește: zece luni de zăcere la pat, dintre care șapte aici, țintuit în chilia mea monahală (n.r. – Istrati se trata la Mănăstirea Neamț)! 38 de grade, de cum mă mișc puțin și chiar stând nemișcat, de îndată ce încep să gândesc concentrat.

(…) Nu! imposibil să-ți dau amănunte despre ceea ce a însemnat viața mea, de când te-am părăsit la Hotelul “Passage” de pe Tversakia (n.r. – stradă din Moscova) și până astăzi. Dar aș putea să-ți spun în mare, despre lucrurile neînsemnate, scheletul și tu ai să-i adaugi carnea, sângele.

(…) Ascultă Nikos. Rusia e cea care m-a doborât. Acolo mi-am pierdut, odată cu Bilili, și iluziile și sănătatea, aceasta din urmă cea mai trădătoare cu putință.

(…) Bilili m-a trădat îngrozitor. Tu știi că n-o iubeam pentru trupul ei, niciodată nu l-am iubit. Dar adoram restul. La Viena, și-a găsit un bărbat, speță de medic cu alură sportivă, un sportiv de vată. Dacă i s-ar fi întâmplat să cadă, îmi era teama să nu sugă toată apa pământului. Era tocmai ce-i trebuia lui Bilili, care avea marea nevoie să pipăie pe cineva, ceea ce n-a putut face cu mine, care sunt un arici.

Mi-a mărturisit cinstit și la timp această legătură și, atunci, am rugat-o să-mi redea libertatea, rămânând prieteni, uniți chiar așa toți trei! A urlat ca o tigroaică, spunând că nu poate trăi fără mine. A făcut tot posibilul ca să părăsesc Parisul (august 1929) și să locuiesc la Viena, jurându-mi amândoi că au rupt orice legătură trupească.

I-am crezut pe cuvânt și am plecat să locuiesc la Viena, timp de trei sau patru luni, dar îndată mi-am dat seama că mă înșelau și numai atunci începui s-o iubesc pe Bilili trup și suflet; cu cât ea se desprindea de mine cu atât o voiam în întregime; asta fu nenorocirea temperamentului meu oriental.

Lungă agonie, care a durat un an și în timpul căreia izbuti să mă convingă, în ciuda evidenței, că renunță la celălalt, că pe mine mă vrea. Făcând-o să viziteze România în două rânduri, s-a declarat gata să renunțe la tot și să vină să locuiască la Brăila, unde mă îndeamnă să ne construim un cămin al nostru.

M-am ruinat sau mai degrabă înglodat în datorii, făcând mai întâi o fermă la Baldovinești, în jurul casei lui moș Dumitru, unde am cheltuit o sută cincizeci de mii de lei (cinci mii franci aur), după care, alungat de-acolo de verișoarele mele, care nu vroiau să crească porci, și de autoritățile din sat care mă denunțaseră ca bolșevic, m-am apucat să construiesc o căsuță drăguță la Brăila, dar pe terenul unui vechi prieten, anarhist-fanfaron, unde am prăpădit alte trei sute de mii de lei!

Și tocmai când mă pregăteam să o anunț pe Bilili că totul e gata, ea îmi trimise… pe amantul ei doctor, ca să-mi spună că sunt pe cale de-a se căsători.

Îmi pierdui, atunci, judecata timp de douăsprezece ceasuri. El fugi să-i dea de veste și asta o înnebuni și pe ea. Din nou îmi trimise pe amantul-doctor, la Brăila, de astă dată însoțit de-o infirmieră, prietenă veche a familiei.

Nu mai vroiam să-l văd pe bărbat (un om tare cumsecade!) și arătam infirmierei scrisori și telegrame în care Bilili îmi spunea că este toată a mea. Femeia se duse să-i spună individului cum stau lucrurile, dar el îi arăta o telegramă în care Bilili îi spunea, cam în aceeași zi ca și mie: “pe veci a ta”, “toată a ta”. Era evident curată nebunie.

Vechea mea prietenă îi poruncește telegrafic să împacheteze tot și plecarăm cu Expresul la Viena, în timp ce bietul doctor rămânea la Brăila, ca să-și dovedească buna-credință și să fie… arestat numaidecât sub bănuială de bolșevism!

La Viena o găsim pe Bilili gata de plecare și chiar în aceeași noapte o pornirăm tus-trei, dar pe drum ea află că cei de la Geneva voiau s-o supună unui regim de dușuri reci și atunci iată că nebuna ne coboară tot calabalâcul la Nyon, spre disperarea infirmierei.

La Muyds, mai sus de Nyon, rămăserăm o lună și jumătate; scrisei acolo Țața Minca, iar ea mă asigură de dragostea sa… pentru amândoi, se arăta gata să nu se mai înapoieze la Viena, alegând Praga drept viitor refugiu. La sfârșitul lui august 1930, mă urcai în autocarul Generva-Aix-les-Bains, ca să-mi predau manuscrisul (…)

Și acolo, Bilili m-a sărutat pentru ultima oară.

La 2 septembrie – după zece zile de alergături la Paris, ca să încropesc banii necesari stabilirii noastre la Praga -, pe când nu bănuiam nimic, pe când ea îmi scria “să mă înapoiez repede, să părăsesc acest Paris nefast”, mă înapoiam la Geneva unde mi se înmână o scrisoare… de adio!

Bilili îmi spunea că, făcând toate socotelile, găsise că e mai bine așa, viața noastră comună nemaifiind cu putință. Și trecând pe la bancă, ridicase ultima mea sută de franci elvețieni, ca să aibă cu ce să meargă să-și regăsească bărbatul. (…)

În sfârșit, m-am întors la Brăila, să urlu. Am urlat o lună întreagă, apoi într-o zi mi-am amintit că zărisem o fată foarte frumoasă la una din rudele mele îndepărtate, ce locuia pe celălalt mal al Dunării. Trecui îndată fluviul și-i cerui mamei să scrie o scrisoare, să-și cheme grabnic fata de la București, deoarece o voiam.

Biata femeie strigă cât o ținea gura: “Dar fata mea n-are decât douăzeci și doi de ani, în timp ce tu ai patruzeci și șase! Și apoi trebuie să-și termine studiile și să-și ia licența în fizico-chimice, la Universitatea din București!”.


N-are a face. Studenta (n.r. – Marga Izescu) răspunse chemării mele. Și totul se sfârși cât ai clipi. În aprilie trecut, mă căsătoream cu ea.

Panait cu Margareta la Nisa, 29 oct 1933

Pe Andrei îl găsiți cu totul aici.

Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.

 



Citiţi şi

Ai fi zis că Amalia și Robert se iubeau de-adevăratelea…

Cât de mici sunt cele mai mici țări din Europa și cât de mare este cel mai mare oraș din România

Alte întâmplări cu Panait Istrati îndrăgostit

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro