Mamaia era ca o zână, cu părul blond și ochii albaștri, cu sorțul plin de bunătăți și multe povești de seară. Îmi amintesc cu plăcere de vremea când încă avea casă învelită cu stuf și singura lumina era lampa cu gaz și focul din soba. Era o casă simplă cu trei camere dintre care “aia bună” era ca un sanctuar, cu lada “de moarte”, suluri de preșuri țesute în zilele friguroase de iarnă, fotografii vechi pe pereți și damigeana cu vin. Dar ce vin! Îți zic că era bun pentru că altfel nu aș fi dat gata ce a mai rămas în sticlă în timp ce mamaia își petrecea musafirii – două babe, vecine din sat. Vorbeau rusește, și eu eram tare supărată că nu puteam înțelege o boabă, mâncau plăcinte și beau un pahar cu vin. Plăcinte mâncam și eu… dar vinul era interzis. Așa că, odată ieșite pe ușa casei, m-am servit singură și nu știu de ce, dar m-a pocnit un dor de casă, de mama și plângeam de nu mai știam de mine.
Mamaia, ca toate femeile, nu terminase de vorbit, și-a mai stat în poartă o oră, exact cât să-și facă efectul un pahar cu vin în capul unei fetițe supărate că nu înțelegea ultima bârfă din sat. Ba vorbeau românește, ba rusește, știam eu că atunci când o dau pe rusă, spun ceva important și muream de ciudă că eu nu știu importantul ăla.
Mi-am înecat necazul, a intrat și mamaia în casă, a văzut pocinogul și să nu credeți că m-a lăsat așa, fără să îmi facă o baie călâie în covata de doi metri din tablă și în același timp să-mi facă și capul calendar că vinul nu e bun pentru copii, că uite, ea când era copil, tatăl ei a băut așa mult vin că pe la doișpe noaptea a auzit că cineva îl strigă la poartă și tatăl ei era om mare… “Ichime! Ichime!”. Era iarnă, zăpadă multă și frig de crăpau pietrele. A ieșit, dar cum era întuneric și nu vedea la doi pași, s-a dus până la poartă. Deodată o arătare i-a sărit în spate și i-a spus să alerge. Și a alergat străbunicul, a alergat, până au început să cânte cocoșii. Atunci arătarea s-a dat jos din spatele lui și i-a spus că a avut noroc că au venit zorii și au cântat cocoșii, altfel îl ducea pe cealaltă lume. Străbunicul cică s-ar fi întors în casă cu hainele rupte și zgâriat până la sânge, fără opinci și căciulă și cu o sperietură de moarte. Mamaia mi-a zis că a fost Diavolul, care, atunci când vede oameni ce întrec măsura cu vinul, se suie în spatele lor și îi aleargă până își dau sufletul. M-am băgat cu capul sub plapumă și mi-am zis că nici mama dacă strigă la poartă nu ies până a doua zi.
Au trecut anii, spaima a trecut, și acum, rar, dar rar de tot, gust un pic de vin, maximum jumătate de pahar… doar n-oi risca să alerg desculță, cu Diavolul în spinare, ca străbunicul.
Narcisa Moraru
Citiţi şi
Dragostea nu este o permanentă stare de entuziasm
Fără femei libere, lumea toată e în lanțuri
Dacă timpul nu vindecă, ci e chiar boala?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
