(…) – Ești… Ești foarte frumoasă, murmură el un compliment simplu și, odată rostite cuvintele, își vine în fire. Mergem?
Și o ia înainte, fără să mai aștepte răspunsul meu. Îl urmez confuză, întrebându-mă ce caut cu acest bărbat și când a ajuns să fie aproape nelipsit din preajma mea. Mai exact, când i-am permis…
Restul serii e cât se poate de plăcut, însă. Nici urmă de senzațiile de acasă și eu mă relaxez sub influența înșelătoare a vinului. Am, n-am voie, nu mai vreau să știu. Refuz să îmi mai analizez fiecare gest, fiecare pas. Mă las să alunec pe panta lui „fie ce-o fi”, nu că n-aș ști ce o să fie. Mă uit la Victor și, deși nu există vreo asemănare fizică între spaniolul pur sânge din fața mea și englezul rafinat din urma mea, gândul face un ocol complicat și se întoarce iar la Robert, ca și când ar fi un câine care, după ce rătăcește pe străzi străine, se întoarce întotdeauna și fără greș, acasă. Mi-l aduc aminte gol, încins de dorință. Acea dorință ce duce pe umerii săi întreaga omenire și datorită căreia și eu și tu suntem acum aici.
„Calmantele astea sunt afrodiziace” îmi spun și tresar când mâna lui Victor mă atinge ca din întâmplare. Nu rețin nimic din conversație, nu sunt atentă, nu sunt capabilă să mă concentrez. Mi-e ușor să dau vina pe medicație, pe boală, pe ghinion, pe nenoroc, pe viață. Pe orice, pe oricine, doar ca să mă justific, să mă scuz, să mă sustrag propriei judecăți – cea mai grea dintre toate – doar ca să nu-mi recunosc că fac alegeri greșite, alegeri ale căror consecințe se dovedesc a fi monștri cu chip cu zâne. Tresar, dar nu-mi retrag mâna și el mă atinge iar, deloc din întâmplare, uitând să-și retragă, la rândul lui, mâna. Continui să alunec, să mi se amestece gândurile și senzațiile și să refuz să mă mai împotrivesc.
La ieșire, Victor sau poate Robert, mă strânge în brațe nejustificat și-și duce la capăt gestul de mai devreme, împingându-mă într-un gang și vârându-și mâinile pe sub rochia mea. Îl las să mă sărute, dar gustul de buze străine mă trezește din transă. Îl împing moale, căci nu vreau să par habar nu am cum și-i cer să mă ducă acasă. E furios și dezamăgit și face eforturi vizibile să se autocontroleze. Mă slăbește puțin, apoi se înghesuie iar în mine și mâna lui îmi pătrunde neastâmpărată, rece și nepoftită, sub lenjeria subțire. Degetele lui își caută drum spre interiorul încins și văduvit de dragostea unui bărbat. Dar mi-e clar că nu, nu vreau și-i spun asta cu fermitate. Se retrage. E întunecat. Nu îl condamn, nu îl detest, căci am fost, într-o reală și apreciabilă măsură, de acord, acceptând și poate cerând, căci dorul, odată întors, nu se mai dă dus. Bâlbâie niște scuze, iar eu mă sprijin ușor de umărul lui, cerându-mi, la rândul meu, iertare. O fac din tot sufletul, dându-mi seama că lui Robert nu voi mai apuca vreodată să-mi cer iertare și asta mi se pare sfâșietor de trist, iar lacrimile o iau la vale. Nu l-am primit pe Victor, deși nimic nu mai conta acum, deși corpul îmi șoptea că e gata să fie luat în posesie, frământat și iubit.
„Poate pentru ultima dată…” îmi șoptește șarpele, iar eu îl caut cu disperare să-i sucesc capul, respingându-l fără convingere.
„Nu, Zaida, nu… nu are niciun sens. Vrei să mori cu chiloții în vine?” „Și ce, nu e asta cea mai frumoasă moarte?” (…)
Fragment din romanul „Zaida”
Guest post by Anays. M
Citiţi şi
Dragostea nu este o permanentă stare de entuziasm
Prăbușirea avionului Air India – patru povești, patru lecții
Să nu tragi de o femeie, să nu-i cerșești iubirea, să nu-i cazi la picioare…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
