M-a sunat azi prietena mea, să-mi povestească ce idee i-a venit, în încercarea de a-și mulțumi fetița în preajma sosirii… Zânei Măseluță. Era amuzată și mândră de cum o scosese la capăt în ale “parenting”-ului și convinsă că o să-mi înveselească și mie ziua. Ceea ce s-a și întâmplat.
“Zâna Măseluță?”, gândesc eu. “Și cu asta ne-am pricopsit?!” Zâmbesc, nostalgic, în amintirea momentului când îi încredințasem primul dinte de lapte… ciorii.
Pe nepotul meu din Franța, la căderea dinților de lapte îl vizitase, de exemplu, șoricelul. „La petit souris” îi lăsase sub pernă câțiva euro și o bomboană. Vezi bine că era un șoarece informat, în pas cu timpul, care știuse exact că moneda de circulație nu mai era, de câtva timp, francul. Până la urmă… câte bordeie, atâtea obiceie.
*
Îmi amintesc că am ripostat vehement la propunerea tatei de a-mi lega dintele cu ață de clanța ușii. Mi se explicase care ar fi fost urmarea și, sincer, consider și azi că o asemenea practică e total nepotrivită. Sper că nu mai e folosită.
În fine, am fost curajoasă în felul meu, iar la ritualul de după căderea dintelui de lapte, am participat cu bucurie și curiozitate. Tata m-a luat în fața casei și am aruncat împreună, cât am putut de sus, pe acoperiș, dintele, strigând:
-Ia, cioară, un dinte de os și dă-mi altul, mai frumos!
Practic, nu trecuse chiar așa de mult timp de când mă adusese barza, iar acum venea rândul unei… ciori să-mi redea frumusețea… știrbită. Doar că, la șase ani, asta nu mi se părea deloc nefiresc. 🙂
*
Irinuca își privea dintele alb, ca o perlă, din pumnul făcut căuș, evaluându-l. Era al doilea dinte de lapte care îi căzuse. Primul îi fusese luat deja de… Zâna Măseluță care se arătase destul de generoasă, oferindu-i bani în schimb.
La cei șase ani proaspăt împliniți, deși fără vreo cunoștință de economie, fetița tot se întreba ce anume o făcea pe zână să fie interesată de dinții ei. Mai ales că ea nu intenționase să-i facă vreo ofertă. Netam-nesam, zâna îi luase dintele. Ei, dar de data asta altfel vor sta lucrurile:
-Mama, eu nu vreau să-i dau dintele Zânei Măseluță!
Maică-sa o privește mirată. Mai ales că-și amintește cum fratele mai mare al fetiței își număra cu încântare banii de la zână, gândindu-se câte mașinuțe își poate cumpăra de ei.
-De ce nu vrei?!
-Dintele ăsta e o parte din mine. Iar eu nu sunt de vânzare! exclamă, cu un ton serios Irinuca.
Ei, la asta chiar nu se gândise. Firește că nu-i de vânzare. Mama se oprește din împăturit haine, acordându-i astfel fetiței toată atenția ei. Nu-și imaginase că un simplu dinte de lapte poate să iște o discuție așa de serioasă.
-Bine, dar zâna a fost drăguță cu tine. Uite ce păpușă frumoasă ți-ai luat din banii primiți. Nu s-a gândit că o să te superi pe ea.
– Dar eu m-am supărat. Și îți spun, dintele ăsta nu i-l mai dau. O să-l ascund sub pernă.
Dimineața, micuța și-a găsit dintele sub pernă. Se pare că zâna îi ascultase dorința, ba încă îi lăsase și jumătate din banii cuveniți pe dinte, spre încântarea ei.
M-a amuzat, ce-i drept, istorisirea prietenei mele, care o înduplecase pe zâna de peste ocean să se adapteze dorinței fetiței ei. Până la urmă, și noi ne-am adaptat la tot felul de obiceiuri de import. Ca să nu mai vorbesc despre spiritul mercantil cu care, iată, zâne și șoricei occidentali îi obișnuiesc și pe copiii români de azi.
Cât despre cioara neaoșă, care n-aduce bani, ci doar speranțe, nu știu dacă mai zboară încă pe la noi… 🙂
Ramona este autoarea cărții Nu mai caut succesul.
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format word, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
