După-amiază de sâmbătă. Decembrie. Afară burnițează. Geamurile sunt aburite, iar eu mă bucur că-s înăuntru, „unde-i cald și bine”, vorba poezioarei din copilărie.
Altădată, sâmbăta, indiferent de anotimp, eram ieșită. Înconjurată de o mulțime de prieteni voioși. Ba chiar mă bucurasem de invenția locațiilor “after hour”. Pentru că, vă spun drept, chiar și spre dimineață, tot mai aveam ceva să ne spunem. Să dansăm. Să ne amuzăm.
Acum nu-mi mai pasă că-i sâmbătă. De fapt, poate că da. Că-mi trag sufletul după săptămâna proaspăt scursă. Și mă pregătesc să mă așez comod, pe canapea. Mai ales că, în sfârșit, am mai descoperit un serial, pe Netflix, care să-mi capteze atenția.
Dar, până să dau play, mai scrollez puțin pe Facebook. Din obișnuință. Până la urmă, și asta-i o formă de socializare, nu-i așa? Și să vedeți ce mulți prieteni am aici! Mai mulți ca-n liceu, chiar.
Pe cei mai mulți dintre ei îi cunosc bine. O fostă colegă de generală, care locuiește acum prin Anglia, pune, de obicei postări haioase. Intru să văd ce mai e nou la ea pe wall. Nu m-a dezamăgit. Zicea că „nimeni nu a vorbit vreodată despre adevărata minune a lui Iisus: aceea de a avea doisprezece prieteni apropiați, la vârsta de treizeci de ani.”
Mai ales că vine Crăciunul și deloc n-aș vrea să iau în van numele Domnului, vă mărturisesc că am izbucnit în râs.
Cineva îi răspunsese că “la treizeci mai e cum mai e, dar la patruzeci, zău, cercul meu de prieteni a devenit un… punct.”
Mă amuză tare și comentariul. Așa că încerc să-mi “cultiv”, în continuare prieteniile, socializând modern, adică dând două “haha”-uri sincere.
Ei, acum chiar e timpul să-mi reiau serialul. Când… surpriză! Îmi sună telefonul.
O veche colegă de facultate hotărâse că ar fi cazul să ne mai vedem, că nu o mai făcusem de mult.
-Am chemat-o și pe Camelia, mă anunță ea, încântată că ne reunim mica „gașcă” din studenție. Mă rog, ăștia care mai suntem prin țară…
Am încercat să „ripostez”. Era prea urât afară.
-Haha, de când te ține pe tine o ploaie în casă? Nu te mai recunosc…
De când mă ține? Mă întreb și eu… Păi, de pe la treizeci. Nu, mai exact de pe la patruzeci de ani, ploaia devenise, într-adevăr motiv de abandon al oricărei presupuse viitoare „distracții”.
Mă convinge totuși să ies. Orașul e plin. Oameni veseli se bucură de beculețele de Crăciun. Par să ignore burnița.
-Ne întâlnim în față la Mița Bicilista! mă anunțase fosta mea colegă. Să vedem decorațiile de anul ăsta. Și apoi ne oprim pe undeva, în zonă.
Zis și făcut. Casa Miței Biciclista era frumos decorată, ca în ultimii ani. Anul acesta, totuși, parcă mai puțin veselă pentru gustul meu. Parcă puțin roșu, festiv, ca în anii trecuți, nu i-ar fi prins rău. Dar nu comentez, să nu le stric și lor cheful.
Zeci de tinere pozează zâmbitoare, îmbrăcate special pentru ședința foto, deja devenită „tradiție” pe… Instagram.
-Vreți o poză la minut? mă întreabă un băiat, apărut de prin mulțimea veselă.
– Nu, mulțumesc!, îl refuzăm politicos și ne îndreptăm spre restaurantul învecinat, puțin stânjenite poate că nu ne dăduse prin minte să ne îmbrăcăm mai elegant, ca adolescentele alea “bine pregătite”, ci ne luaserăm toate gecile cu puf și cu glugă, că deh, în apărarea noastră… totuși, afară burnița.
Ne așezăm la masă și în timp ce ne așteptăm băuturile, Camelia, fără niciun pic de menajament, îi spune Anei (inițiatoarea ieșirii noastre de sâmbătă seară):
-Dragă, să știi că te-ai cam îngrășat! Ar trebui să faci ceva în sensul ăsta…
Eu rămân perplexă. Îmi vine, natural, să-i sar în apărare Anei. Ea însă se hotărâse să se apere singură.
-Pe bune, Cami… Ți se pare oportun să vii cu remarci din astea? Am ieșit să mă relaxez. Nu mi se pare prea prietenoasă abordarea ta. Iar eu, ultima dată când am verificat, credeam că suntem prietene.
-Ce vrei să spui?! continuă Camelia, contrariată. Adică vrei să te mint? Credeam că tocmai de aia suntem prietene, să-ți spun părerea mea sinceră.
-Păi, nu te-am întrebat nimic, răspunde, încercând chiar să zâmbească, Ana.
– Fetelor, haideți, să nu ne stricăm seara.. Ce v-a apucat? intervin, totuși. Cami, sincer, și eu sunt de părere că, dacă nu ai nimic drăguț de spus, mai bine nu mai spune nimic… Hai mai bine să povestim care ce a mai făcut, că nu ne-am văzut de peste doi ani…
– Mda, păi bine că nu mi-a spus Camelia că am cam și îmbătrânit în timpul ăsta… Pe bune, nu e ca și cum întinerim și o să tot înflorim, de acum, continuă, totuși, Ana, evident iritată.
– A, păi chiar că ai mai și îmbătrânit, adaugă Camelia.
Iar eu mă uit la ea, în speranța de a găsi vreo urmă de ironie. Nu era cazul, însă. Așa se hotărâse ea, să-i spună „pe șleau” ce gândește, făcându-și din asta chiar un merit și, căutându-mi privirea, se aștepta să-i aprob… sinceritatea prietenească.
Doamne, ferește! Îmi reproșez eu în gând că mă lăsasem convinsă să ies din casă pe vremea asta când, zău, așa de relaxată sâmbătă puteam petrece.
Cami aștepta în van aprobarea mea. Nu mi se părea sinceră. Mi se părea grosolană. Și eu remarcasem, de exemplu, că părul ei, odată negru ca abanosul, fusese acum vopsit în șuvițe blonde, pentru a-i ascunde nou apărutele fire albe. Dar pe cuvânt dacă mă gândisem să o… “expun”.
Asta-i viața. Hai, de slăbit om mai putea, dar de întinerit, pe bune că să nu s-a descoperit încă leacul. Dar nu mai bine am fi povestit noi, relaxate, vesele, ca odinioară, ce mai era nou în viața noastră?
M-am mai gândit cum de fusesem eu vreodată prietenă cu Camelia?! Dacă îmi amintesc bine, nici în tinerețe nu fusese vreo… simpatică. Dar, Doamne, cât de tolerantă eram eu!
Și cum se mai amuza copios unul dintre prietenii mei, care-mi spunea că întâlnirile organizate de mine seamănă cu o mini adunare ONU… Atât de diverși prieteni aveam… De la liceu, din generală, din facultate, de la master, de la primul serviciu, de la ultimul… Din copilărie. Toți îmi plăceau! La toți țineam! De toți mă legau amintiri dragi. Mă supăraseră vreodată?! În atâția ani… cred și eu. Poate și eu pe ei. Dar ce conta?! Iertam ușor.
Cumva, seara s-a mai remediat. Ba încă, după două pahare de Aperol Spritz, nici pe chipul Anei nu se mai întrezărea vreo supărare.
Însă vă mărturisesc că, chiar dacă nu mă vizaseră pe mine micile răutăți ale Cameliei, în seara aia m-am hotărât să-mi micșorez și mai mult anturajul.
Iar comentariul acela haios al amicei virtuale al cărei cerc de prieteni, odată trecută de patruzeci de ani ajunsese… un punct, dintr-odată parcă nu mi s-a mai părut o simplă glumă.
Ramona este autoarea cărților Nu mai caut succesul și Cea mai fericită zi.
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format word, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
6-7 decembrie, 1916, WWI – Căderea Bucureștiului
Filme, mai ales de artă: se deschide Apollo111 Cinema în București
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
