Sunt la fel de îngrijorată ca și Adrian Majuru din cauza cocotelor care ajung, la noi, VIP-uri. Dar din cu totul alte motive. Pildele antichității iudaice mă lasă cam rece de când lapidarea a ieșit din modă. La fel ca lui Oscar Wilde, mie îmi plac bărbații cu viitor și femeile cu trecut.
Celebrități făurite în alcov au existat în toate epocile. Nu am inventat noi femeia-trofeu. Am reușit, însă, să o transformăm într-o caricatură grotescă, fără nicio legătură cu “leoaicele”, “patricienele” sau “marile orizontale” – cum erau numite vedetele “demi-monde”-ului din Franța lui Napoleon al III-lea. Un asemenea statut nu se obținea doar pe bază de nuri și de palmares amoros. Mai erau necesare câteva ingrediente importamte: inteligență, rafinament, instinct dramatic, fler psihologic, un grăunte de nebunie… “Marile orizontale” țineau saloane literare și erau protectoare ale artelor. Ele însele grandioase artiste ale provocării, spărgeau tiparele și sfidau convențiile fără să alunece vreodată în ridicol sau în vulgar.
Marie Duplessis, personajul real din spatele “Damei cu camelii”, se îmbrăca la fel de cuminte ca o fată de pension. Și, totuși, nu exista în Franța bărbat suficient de bogat încât să-și permită exclusivitatea favorurilor ei. Frumoasa Marie își organizase “protectorii” într-un soi de cooperativă – fiecare avea drepturi de vizitare într-o anumită zi a săptămânii. Ceea ce nu o împiedica să se ofere uneori gratis câte unui “amant de inimă” – cum a fost cazul lui Alexandre Dumas fiul.
Ca să scape de un adorator prea insistent, La Paiva (cea mai pragmatică dintre “leoaice”) i-a cerut acestuia 20.000 de franci pentru o unică partidă de amor. O sumă exorbitantă. A dat apoi foc bancnotelor, invitându-l pe îndrăgostit să profite în orice mod dorește, dar numai până când banii vor fi complet arși. Așa se șlefuiau pe-atunci legendele (demi)mondene. Aveau strălucirea diamantelor veritabile, nu sclipiciul ieftin al sifoanelor Swarowski.
Despre Appolonie Sabatier – zisă și “La Presidente” – au scris Gustave Flaubert, Theophile Gautier si Charles Baudelaire. În salonul ei din rue Frochot se întâlneau Hugo si Musset, Berlioz si Manet, Courbet si Nerval… Nu prea seamănă cu anturajul divelor noastre de carton, care se distrează mergând la mall, nu la operă. Cum să le compari pe marile preotese ale senzualității cu fetițele siliconate care cred că “provocare” înseamnă să te dezbraci? Abia această confuzie mi se pare un semn clar de decădere. Problema nu e că ajung cocotele VIP-uri, ci că rămân cocote. Termenul, importat din Franța celui de-al Doilea Imperiu, identifica un fel de purgatoriu, o etapă intermediară între prostituată și curtezană. Diferențele, uriașe, nu țineau de morală, ci de stil.
Citiţi şi
Cui aparține citatul “Everything is OK in the end; if it’s not OK it’s not the end”
Despre viața de tenor cu George Ionuț Vîrban
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
