Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

40 de forme de a muri (IV) – Iubesc şi sunt tâmpit

25 June 2018

REGISTreizecişiunu. Vreau să încerc să uit şi nu pot, nu-s în stare, mă tot învârt în cercul vicios al faptelor din care realiza că nu mai făcea parte! asta îşi tot repeta Golescu în gând, străduindu-se să ignore pierderea, înstrăinarea, eşecul. În războiul sentimental se declara zilnic înfrânt. Memoria bună este o boală incurabilă, o maladie teribilă, un virus invincibil. Dacă ar fi în stare să treacă mai departe poate ar fi credibilă compasiunea, legătura deschisă de iertare. Dacă ar înghiţi medicamente de amnezie temporală este posibil să se-ndrăgostească din nou. Producătorii de medicamente sunt limitaţi! Măcar de el însuşi, dacă nu de altcineva. Măcar de el şi n-ar fi rănit pe nimeni, sau invers, ar căpăta imunitate. Nu era în stare. Nu era nici neputincios. Totuşi, nu reuşea să ducă la bun sfârşit ideea respectivă. Cum să uite iluziile în care crezuse cu toată naivitatea, faptul că îşi zisese că oamenii sunt buni prin natura lor, măcar unii rămân nepragmatici, câţiva, rătăciţi în zona personală? Imposibil. Fusese vinovat. Unic. „Luaţi-mi memoria! Vă rog!” se umilise degeaba Golescu într-o seară în centrul oraşului în faţa unor trecători care îl ocoleau pe bună dreptate de parcă ar fi fost contagios. Ceilalţi, probabil, ştiau cum să procedeze… nu ca el! Semăna cu boul uimit în faţa porţilor schimbate. Nu recunoaşte imaginile, formele, mirosurile mentale schimbate. Nasol. Amintirile sunt o boală. Darorice boală îşi găseşte în cele din urmă alinarea…

Treizecişidoi! Stă în puterea ta să schimbi ceva! Aşa ni se spune cu un optimism degajat, urmabil, flori de cireş pline de bondari supli şi zgomotoşi care se bat pentru întâietate, dulcele cel mai plin, polen atins de-o pală de vânt. Cum am putea schimba luna? Universul tinde spre perfecţiune. De ce să rămână luna aşa, în aceleaşi mreje pământene? Că-i mai mică? Nuh. Hai mai bine să schimbăm oamenii. Hei. Hei. Hui. Şi Golescu se smucea de un umăr cu celălalt braţ, de parcă n-ar fi ale lui. Să modificăm oamenii. Să-i facem mai buni. Sinceri. Adevăraţi. Nu este vorba despre noi. Cum se poate aşa ceva? E o glumă. Noi, eu, sunt perfect. N-am nevoie de transformare. Poate ceilalţi. Tu. El. Ea. Şi-şi dădea seama că ceilalţi sălăşluiesc în fiecare individ. Stă în puterea noastră să ne schimbăm pe noi. Paradoxal. Singularul nu există. Absurd. Şi simplu. Hai. Îşi spunea că are aripi. Normal. Tot dorea schimbarea. Golescu. Şi zbura, zbura de nu se mai vedea … înţelegeţi, sper, că iluziile sunt tot iluzii. Da-s toate nu ale mele, ci ale noastre.

aaripi

Sursă foto: wattpad.com

Treizecişitrei. Este un fel de bâlbă, reluare retorică fără sens, repetiţii inutile, totuşi evidente. O lumânare aprinsă noaptea, fără vreun înţeles ascuns. Golescu se puse la masa din bucătărie rupând cu furie parcă, nu era sigur sentimentul resimţit dar care afectivităţi sunt certe pentru gândire, niciunele, un prosop de hârtie şi luând un stilou clasic se avântă să scrie fără să ştie prea bine ce. Avea în intenţie să mărturisească o porcărie prin care ar fi fost luat în batjocură de oricine sau ar fi fost detestat cu brutalitate, catalogat fraier, cretin, debil mental. Păi, ce voia să afirme aşa, instant, fără dedesubturi ascunse: că s-a îndrăgostit de o persoană şi de atunci a tâmpit? Parcă era o femeie sensibilă şi naivă, deşi era bărbat. Nimic nou sub soare, stele şi alte chestii atrase magnetic. Păi, dacă s-a îndrăgostit trebuie să fie şi reciproc? Firesc, nu. Unii iubesc slujbele, banii, statutul şi rolul mai mult decât partenerii de viaţă. Şi ce este iubirea mai mult decât un chici fals? O fabulă sau o poveste. Ambele au o morală sau consecinţă dezirabilă. În prima încerci să nu mai rămâi prost, în poveste continui cu aceeaşi iluzie neîmărtăşită. În consecinţă, aici găsise Golescu dilema de care nu putea trece: ce este mai indicat să scrie pe şerveţelul fără multe coloraţii fade: iubesc şi sunt tâmpit, ori iubesc şi nu mai sunt tâmpit, decât parţial, orice variantă aleasă era în cele din urmă injustă faţă de faptul de a iubi. O dilemă cu multe coarne, nu numai două, adică acceptase că a pierdut înălţimile sau renunţase numai la o chestie mijlocie, înţelegea că nu există singurătatea frumoasă, neaoşă, fragilă, ci numai izolarea colectivă, amorfă. Cum să-şi umple singurătatea cu nimic? Tot folosind vidul degeaba? Întreaga viaţă a căutat iubirea nevinovată. I s-a părut că a găsit-o, la un moment dat. A supus femeile din jurul lui testelor. Doar i s-a părut. Nu există aşa ceva. S-a transformat într-un cameleon. S-a ascuns de profitoare. Există aceleaşi femei masculinizate. Iubire, ioc! În cine să mai creadă Golescu? Nici în nimic nu era în stare, nici în ceva nu era posibil, nici în sinteză nu obţinuse decât un gen de abstracţie nepalpabilă. S-a săturat de lamentări, până aici, şi-a spus cu un fel de decenţă. Iar se comporta ca o femeie neiubită. Găsise rezolvarea. Nu-l preţuia nimeni! Prin urmare nu avea de ce să regrete în legătură cu ceea ce ar lăsa în urmă. Golul nu poate să genereze ceva. Golescu era gol, aşa ca treizecişitrei. Retoric. Nici lui nu-i păsa de sine! De ce ar fi interesat altcineva de un individ mărunt, fără funcţii, importanţă, acriticofob? Scrisul ăsta, mai bine ar începe să deseneze ceva! Poate astfel ar fi înţeles că are chef să vorbească. Dar de ce să vorbească când ar putea tăcea? Mai bine să nu rostească nimic. Anonimii or să ducă alte vorbe mai departe! Imitativ perpetuu.

Treizecişipatru. Ultimele şase forme sunt legate şi electrizate. Dumnezeu a făcut lumea în şase zile. Golescu nu se compara cu divinitatea, doar era finit, limitat, ratat, eşuat, un fel de pensionar pe care nici picioarele nu-l mai ascultă, d-apoi mâinile şi lingura dusă fără supă la gura asemănător detremurândă. Prin urmare gândi că este suficient să-şi amintească iubirea, oricum altceva nu mai aveaîn pumnii strânşi cu un fel de furie şi teamă. Cu tic îşi şterse palmele transpirate de pantalonii de pijama de in raiată, aspră, dar călduroasă. Bogăţia unui bătrân sunt memoriile care nu se compară cu nimic altceva, oricâţi bani ai avea ca să-i risipeşti, oricâte rude ai avea ca să te ignore. Este legea firii. Evoluţia. Mersul mai departe. Schimbul de viaţă. Viaţa înseamnă un troc eficient, doar se doreşte a fi mai bună, deşi unii se opun cu un fel de neruşinare. Nu era cazul lui Golescu. Se aşeză pe scaun frecându-l tare de parchet când îl trase mai aproape. Nu mai avea grijă de lucruri. Într-o zi o să se rupă. Dădu din umeri. Ziua respectivă nu venise.

Pagina unu. Draga mea, îţi spuneam primăvară cândva însă să mă ierţi că sunt tomnatic şi nu mai mă bucură anotimpurile de trecere deschizătoare şi capricioase care aduc orice, prefer stabilitatea mai mult decât amăgirile, sinceritatea mai degrabă decât neputinţa, viaţa molcomă decât clipa intens trăită.Se vede că nu mai am mult. Scriu urât. Sper să înţelegi. Nu gândesc mai repede decât pot aşterne, dar mi-e lene să caut rotunjimile forţate şi am băut un pahar de vin roze licoros gândindu-mă la tine. Ca să fiu puţin vesel. Poate ai uitat, dar pe mine alcoolul mă face să-mi uit tristeţea, neutralitatea, devin maiîngăduitor, uneori chiar exuberant, de fapt nu mai rămân ancorat în singurătate şi desconsiderarea restului din jur care mă caracterizează. Mi-ai spus asta de atâtea ori asta că a devenit un mod de comportament acceptat. Altfel n-aş fi putut începe ceea ce ar fi de dus până la capăt. Nu i-am desconsiderat niciodată pe ceilalţi, doar mă feream de dezamăgiri, eşecuri, râsete înfundate. Nici prieteni n-am prea avut. Un alt reproş întemeiat. Indiferent. Ciudat. Afară ninge cu soare. N-am mai văzut aşa ceva până acum. Şi fulgii sunt mari, nu este simpla brumă într-o dimineaţă normală. Am deschis geamul împingând din nou scaunul pe parchet. S-a împotmolit în covorul vişiniu. O să regret peste cinci, zece minute. Poate o să scriu din ce în ce mai urât. Asta este. Voiam să-ţi spun ceva: te iubesc. Unica. Singura. Folosesc prezentul, mereu l-am folosit când m-am raportat la tine şi nu l-am mai aplicat în altă parte. Tu nu crezi aşa ceva, imposibilul pe care-l eviţi cu pragmatism. Este în regulă. Sunt obişnuit să mă ignori după ce ne-am despărţit. Ai dreptate. Am plecat ca un dezertor care a pierdut şi războiul, să nu mai vorbim despre armata absentă în lipsa cauzei inerţiale. Trebuia să lupt. Nu? Cântă cucul. Ora două. Am cumpărat o pendulă asemănătoare cu cea veche a noastră. De fapt moştenirea ta. Scuze pentru plural. Imitaţia achiziţionată are un mecanism chicios, fără nume, dar măcar îmi aminteşte de nopţile în care stăteam cu urechile ciulite şi cântam în minte pe ticăitul ce rezona din hol, numărând orele scurse când se făcea fix sau ajungea la jumătate şi îţi urmăream somnul ştiind că mă-nşeli. Nu ştiam cu cine. Credeam cu destulă naivitate că o să te dai de gol. N-ai făcut-o. Jumătatea vieţii. Acolo ne-am pierdut unul pe celălalt. Te-ai măritat din nou destul de repede. Ţi-am spus că ai mulţi peţitori. Foarte bine ai procedat. Nu glumesc defel. Sunt sincer aşa cum am fost toată viaţa. Aşa am reuşit să-mi fac în jur numai duşmani. Am pierdut multe, nu sunt sociabil, sunt închis, nu ştiu să apreciez, flatez oamenii, acriticofob, gândeşti ceva de genul ăsta dacă ai citit până aici. Cauză – efect. Da. Am preferat să declam contradicţiile, lăcomia, limitele decât să le ignor indiferent despre cine era vorba. Din pricina asta te-am pierdut şi pe tine. Sper că înţelegi mecanismul şi să nu consideri că vreau să te jignesc. Cum să accept că am iubit o neseriosă? Nu mai ninge. Nici măcar nu s-a depus un strat subţire de zăpadă. S-a topit instant. Ar fi aiurea. Dimpotrivă. Te consider inteligentă şi adaptată societăţii actuale. Nu mai văd bine, literele inestetice se unduiesc. Îmi caut ochelarii. Au ajuns sub birou. Sper să fiu în stare să îi culeg de acolo. Genul care se foloseşte eficient de tot pentru succesul personal. Bravo. Aplaud fără ironie, cinism, cumva meritoriu. Aş face şi o reverenţă dacă aş fi capabil să mă ridic apoi. Dar mi-e frică. Te stimez pentru asta. Ai reuşit în viaţănu ca mine şi ai făcut ceea ce eu n-aş fi făcut niciodată pentru carieră. Respect. Mai mult, n-am avut nicio rudă bogată care să-mi lase averi pentru un trai măcar decent. Tot umil am rămas şi fără teritorii de cucerit sau răscumpărat. Corect. Nici măcar nu te întreb de ce te-ai îndrăgostit de altul, nici măcar nu-ţi reproşez de ce ţi-ai pus numele lui lângă prenumele tău deşi erai căsătorită cu mine. În joacă! Poveşti. Ludice îţi erau sentimentele pentru mine. Normal. M-a apucat un acces de strănuturi. Poate sunt alergic. Dar nu la dragoste. Nu cred că asta-i cauza. Cine mai ştie? Dar ce-ar fi fost dacă am fi avut sau nu copii? Dacă aş fi fost o fire permisivă. Dacă ai fi avut copil cu celălalt? Dacă n-aş fi plecat. Dacă aş fi fost tânăr, nu bătrân? Mort, nu viu? Sau invers, viu, nu mort! O joacă-i lumea cu toate formele ce intră acolo adâncite.

Treizecişicinci. Pagina a doua. Golescu se răsuci de câteva ori pe scaun, simţind o durere destul de adâncă la spate. Vârsta. Să mai scrie ori să se oprească? Oboseala. Şi palpitaţii puternice în piept. Cafea. Multă. Sau prea puţină supărare. Era fericit. Recunoştea. Oamenii trişti, umili pot fi fericiţi, nu-i obligatoriu zâmbetul, bogăţia decât pentru cei cu adevărat singuri sau care caută să fugă de ceva la care nu ajung cu toată străduinţa. Nu mai fugea de nimeni de vreme ce nu avea nicio pretenţie. Nici măcar de la el. Accepta cum este fără companie, nu legase vreo dependenţă nici măcar faţă de vreun animal.

Astăzi am reuşit să fac turul oraşului la pas. Nu-ţi spun ceva deosebit. Însă am aflat că sunt inginer! Îţi dai seama, trei persoane diferite m-au ridicat în slăvi spunându-mi: domnul inginer. Mă pufnea râsul,dar nu mai ştiu să râd, plâng, să-mi exteriorizez sentimentele, sunt istorii pentru mine. Timpuri pierdute, fără sens, albinele strâng mierea mai departe cât timp nu sunt otrăvite. Chiar nu mă interesează bucuria, înstrăinarea, vorbele cu terţe persoane. Despărţirea civilizată tradusă prin acceptarea înfrângerii afective. Unul cedează. Cel care are nervii mai slabi. Poate este mai sensibil. Intolerant. Ceva de genul respectiv. Nu că ar avea ceva profesia de inginer, este cea mai utilă societăţii, însă mi se pare că n-am fost făcut să fiu util cuiva. Fără rost, din nou. Până la urmă, eu, inginerul aparent declam pierderea profesiei de om. Respir degeaba. Care? Te întrebi iritată de absurditatea probabilă a vorbelor anterioare! M-am îndrăgostit de o femeie banală. Mi se părea că-i inedită. La început. M-am înşelat profund. A rămas o curvă ca multe altele ce imită comportamantul masculin. N-avea nimic deosebit. Oraşul înseamnă alienare şi moartea umanioarelor fiindcă este superficial în toată esenţa lui. Am fost un animal biped care ţi-a pus la picioare toate sentimentele posibile pozitive şi negative, amestecate, emoţii deschise mereu. Şi le-am dăruit în întregime, fără rest, ca în logica cea clasică. Adică toto-totale. M-am ferit să las pe altcineva să se îndrăgostească de mine cât timp am avut impresia că eşti unică. Impresia. Din capul locului am exclus posibilitatea să mă îndrăgostesc de altă persoană. Nu pot iubi mai multe făpturi deodată. Nu-s miop. Am băut apă de la o cişmea publică din parc şi mi-a plăcut. Unei singure persoane din care nu făceam parte. Dar eu, ca fals inginer, nu sunt în stare să recunosc reciprocitatea. Vezi, când răsare soarele este bine să-l priveşti. Curăţă retina. La fel se întâmplă şi în apus. O chestie tibetană utilă. Dar eu extrapolez şi trec mai departe, doar nu sunt mecanizat şi raţional. Când iubeşti este indicat să înţelegi, rezonezi, răspunzi. Sufletul, ideea cea abstractă, suspină impresionată. La fel se întâmplă şi când nu mai iubeşti. Celălalt nu mai vrea să primească iluzii împărtăşite. Sper că ai înţeles în cele din urmă că nu-s un simplu inginer! Mai aprind lumânări la câteva zile, din acelea cumpărate de la biserica ortodoxă care te siderau sau în faţa cărora întorceai spatele înfrigurată. N-o fac din superstiţie. Nu-s pentru cei morţi, vii, ci pentru căldura lor cumva eternă. Am ajuns să mă încălzesc de la ele, mă mulţumesc cu puţin, ţi-ai dat seama de asta de mult. Nu-s friguros ca tine. Sunt suficiente oricât de rece ar fi iarna. Îmi cer scuze în faţa celor autentici! Golescu sfârşi pagina a doua defensiv şi umil, era obosit şi nu căuta să impresioneze. Când n-ai cu cine vorbi te pui să redactezi pe hârtie, nasol obicei! De-ar fi raţional ar proiecta lucruri folositoare. Neh. Nu era cazul!

Treizecişişase. Ne naştem liberi şi murim condiţionaţi. De ce să nu ne ducem dracu’, adică în tenebre, la fel de liberi?

Pagina a treia. Un fel de odă a bucuriei fără partituri simfonice. S-a lămurit de minciunile aruncate ca o avalanşă topită. Avem la naştere 80% apă, dar nu doar lichidul ăsta simplu şi maleabil. Iubirea este istorică, un fel de clipă probabil, inutilă până la urmă. Sigur. Din comoditate umanioarele se complac în relaţie, nu din alte pricini obscure, misterioase, desăvârşite alandala. Golescu gândea că a fost virginelul naiv care credea că şi-a întâlnit măsura, contraponderea, opusul, doar cele cinci nu se pun. Se referea la falange. Şi-a pus un vals pe un post de radio clasic şi a început să danseze singur în apartament. Cu mâna întinsă, fantomatic ţinea o parterneră alături. Oricine altcineva, nu ea. Într-un fel era fericit. În toată tristeţea singurătăţii. S-a întâlnit cu sine şi nu mai avea nevoie de nimeni în jur care să-l trădeze afectiv. Uneori nu mai ai nevoie de dezamăgiri şi speranţe. Nu speranţa moare ultima, ci viaţa. Chiar nu se-nţelege? Nu-i musai să fie bucurie ca să găseşti echilibrul interior. Şi eliminarea negativităţii.

Ne naştem liberi şi încercăm să batjocorim cu disperare limitările universului. Nu există nemurire, ar fi absurd. Nu există iubire, ar fi comic. Nu există bunătate, ar fi contradictoriu. Nu există frumuseţe, ar fi tragic. Doar limite şi cuvinte încărcate cu erori flagrante fiindcă sunt insuficiente raţional. Dar există un fel de credinţă în absolut. Adică de la puţin, mic, nesemnificativ, facem mult, mare, reprezentativ. Absolutul ăsta ne termină pe toţi. Cea mai mare minciună a umanioarelor. Golescu dansa mental, în realitate era prea obosit să se ridice de la masa de scris. Adică reflecta că este nimeni fără să fie ameninţat de monştri, ciclopi, Goliat. Ce-l oprea să se simtă magnific? Nimeni. Era un nimic în drum şi nu simţea că-i complexat din cauza asta. Nu că şi-ar fi eliminat suferinţele gen budist, dar chiar nu avea pretenţii determinate de la cineva. Era liber. Să facă orice. Inclusiv să moară fără isterii false. Adevărata împăcare cu sine!

Treizecişişapte şi pagina a patra. Golescu se întreba cu nedumerire în legătură cu frumuseţea simplă a lucrurilor din jur. Prin contrapondere cu obscuritatea chestiunilor întortochiate care se vor neapărat deosebite, dar nu sunt defel. Doar ascunderea fără rost după o umbră timorată.

Luana. Aşa o chema. Sau oricum altcumva. Nu avea rost să intre în detalii anoste. Luana. Spusese totul. De ce să continue o idee inutilă. Era ca un nume de botez care însemna totul. Primăvara pierdută. Ciocănelul papal care verifica moartea celui mai apropiat reprezentant catolic prin raportare la divinitate lovit de frunte. Cariera, poziţia socială şi banii sunt totul pentru unii. Greşise. Nu era vorba despre Golescu. Dacă nici acum nu se trezeşte este cu adevărat gata! La fel i se izbea de creştet numele. Iubea în tăcere. Luana. Fără să o mai arate. Tânguiască. Lamenteze. Iertase dar nu putea uita. Ce să ierte? Trădarea? Exterminarea? Eliminarea. Afective. Da. Ce să uite? Indiferenţa. Ignorarea. Infatuarea. Toată emoţia şi-a strâns-o într-o valiză pe care a închis-o cu o cheie banală, însă sigură. Şi a lăsat bagajul în mâinile unui curier care i-a întors spatele crezând că este idiot şi nu observă că l-a aruncat într-un râu nesecat, curgător. Şi se încăpăţâna să nu se scufunde. În clipa în care a descoperit abandonul s-a luminat şi a înţeles cât de mic este, naiv, imatur. Luana. Toată pagina a patra. De ce să spună ceva în plus? Nu-l mai interesau efectele scrierii. Umanioarele rămân cu doritele lor cariere, poziţii sociale şi bani. Dragostea trece prin stomac. Însă adepţii ultimei idei uită ieşirile. Rămână cu ele. Dădea din umeri indiferent. Trei, cinci ani fără relevanţă.

Treizecişiopt. Dragă. Franc o spun, fără subtilităţi. Apusul meu se află în mâinile mele. Nu în ale tale, doctorilor, preoţilor, rudelor sau cine ştie ce străin neatent şi binevoitor. Uneori îl privesc la propriu şi vederea mi se îmbunătăţeşte o perioadă. O tactică tibetană. Ştiu. Alteori îl ignor şi-mi dau seama că n-am nimic de oferit. Cum să te mai atrag sau să ai regrete dacă n-am bani, sunt un anonim necanceros ori suferind din alte mii de cauze? Însă nu-ţi fă probleme. Dispar în filmul mut care corodează memoria clipită. La început o să-l vizionezi mai des, apoi rar, binemeritata uitare şi concluzie: un prostănac. Sau, Doamne-fereşte, în sărbători poţi să-ţi reaminteşti o vorbă deşteaptă: unde-i dragoste este şi viaţă cu miros de mâncare gătită cu puţină sare. Ştii că n-o suport şi n-am folosit-o decât în cantităţi insuficiente. Nu sarea dă gust, ci elementele de bază, alimentele au natura lor searbădă, fadă sau miraculoasă dacă le înţelegi complementaritatea. Păi, vezi. M-ai înmormântat de viu şi nu-mi pare rău. Simt că-s unic. Ce mort îi în stare să vorbească în afară de mine! Zău. Nu mi se pare că aş regreta ceva mai mult decât naivitatea. Oricine poate greşi. Iartă-mă! Mie îmi cer iertare. Sper c-ai înţeles. Şi aşa n-am ce face. Vorbesc singur. Dar mai bine decât cu un interlocutor anost. Te strâmbi. Ai dreptate. Am fost cinic şi asociabil, fără să fiu în stare să-mi fac măcar doi prieteni, prea critic, obtuz. Nu te contrazic defel. Şi cu mine eram exigent, însă mă toleram fiindcă eram obligat. Am ajuns într-o extremă. Nu joc şah de unul. Tot eu câştig. Nici nu mi-am cumpărat două telefoane. Tot pe mine m-aş apela din egoism şi nevoia de sinceritate. Ştiu răspunsurile, deja. Ar fi utopic. N-ar avea sens. Apusul se află în mâinile mele, nu altundeva. Nu ţi se pare că are o rezonanţă inedită? Şi culmea, puţin pricep că sunt aidoma!

Ziua treizecişinouă. Vin păsările pe cer. Cerul opac sau senin. Zburătoarele, tot ele, adică domestice ori migratoare căutau mâncare, loc de popas, cuibărit, naiba ştie ce mai au în cap toate păsăricile care fac ce fac şi se oglindesc mereu într-o apă, pe undeva. Pentru o clipă i se păruse că destinul nu-i corect. Găinile? De ce nu zboară? Chiar atât de mult s-a îmblânzit lumea? I se părea că da. Libertatea se atrofiază, compensată de ritualuri. Habitudinea unor servicii. Datul din mâini în disperare. Atât de mult ne speriem că n-o să avem ce înghiţi încât nimic din jur nu mai contează. Paradoxal. Înainte se găinau pe statui, în poduri, parcuri, etc. Azi se transformă în statui, femeile în bărbaţi, masculii în dame, iubirea se multiplică nemusulman, proştii protestează, infractorii decid, câţiva mai citesc unele rânduri iar ele zboară mai departe indiferente în căutare de parteneri sau bani, numai găinile sunt neputincioase şi cuminţi. Nu vi se pare absurd? Până când?

Ziua patruzeci! Golescu, asemănător cu a spune ziua Z, pentru el, desigur. A ajuns în clipa în care nu-şi mai dorea cu preţuire moartea. Adică s-a obişnuit cu momentul supravieţuirii ca cei mai mulţi dintre noi, fie că recunoaştem, fie ignorăm, adică ne batem cu pumnii în piept, fardurile pe obraji ori lacrimile în biserici sau alte zone tăcute şi liniştiteAtunci şi-a pus o întrebare elementară! Cui îi pasă că mai trăieşte? Doar nu era Romeo. Şi de ar fi cineva l-ar uita, sigur, în câteva luni, şi ar rămâne în cazul cel mai bun o simplă lumânare de aprins, reamintire solitară în locuri dedicate pentru două persoane … Nici Julieta. Prin urmare şi-a imaginat cea mai frumoasă trecere dincolo, înspre cele ofilite sau veşnice religios ori cibernetic. Să dispară. Adică să plece. Şi să nu ştie nimeni unde călătoreşte. Adică să lase speranţa vieţuirii. Şi-ar fi săpat propriul mormânt într-un loc retras, să zicem munte pe care l-ar fi baricadat tot cu lemn şi ţărână ca să apună acolo zâmbind, dar a citit că un german a făcut deja asta, nu mai era ineditMoartea surâzătoare. N-avea chef în orice caz de imitaţii cu singurul lucru serios din viaţăVă daţi seama că din câţi oameni au murit până în ziua de azi este greu să fii original. Dar găsise principiul de ordine. Trei ani. Numai un magistrat să fie în stare să-l declare mort, nimeni altcineva, deci, când se va duce o să o facă fără să îngroape odată şi speranţa pentru ceilalţiSpuneţi voi! Moarte mai frumoasă decât cea care este incertă, nesigură, neconvingătoare există? Golescu îşi zicea că nu!

Pe Regis îl găsiți întreg aici.

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Fotografia și citatul zilei – Emil Cioran

Horia Tecău: „Când corpul cedează, mintea îţi joacă feste şi te apucă disperarea sau îndoiala, îţi rămâne un singur refugiu: credinţa!”

… Și bucură-te de singurătate!

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,397 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro