„Să nu-ţi fie niciodată dor”. Aşa mi-a zis, asta mi-a urat, cu mulţi ani în urmă, o bătrână de la care am cumpărat câteva legături de sunătoare. Atunci n-am dat mare importanţă cuvintelor, dar acum ştiu că nu-mi place să-mi fie dor. Doare dorul, o spune şi cuvântul, parcă atenţionează: vezi că dor, ai grijă de sufletul tău.
Sentimentul ăsta sfredeleşte în tine ca un nerv inflamat şi, după ce ţi-a mâncat toată pulpa, zvâcneşte insistent până atinge apogeul durerii.
Dorul generează durere, te obligă la suferinţă, la tânjeală, la neputinţă şi, în cazuri extreme, la nepăsare față de viaţă. Bunică-mea a murit de durere. N-a ştiut cum să-şi ostoiască dorul de fiul mort prea tânar. Era o femeie veselă, povestea dumnezeieşte din copilăria ei, a copiilor ei, în timp ce, înconjurată de nurori, fiice şi nepoate, ne aduna la ea acasă în după amiezile de iarnă şi toate, de la mic la mare, împleteam pulovere, coseam feţe de masă, croşetam mileuri. Avea un râs sănătos şi răsunător ca un pocnet de bice în dimineaţa de Anul Nou. I se prelingea din ochii negri, jos, spre bărbie, şi de acolo, săltăreţ şi vesel, ocupa tot spaţiul odăii care mirosea a gutui şi a mărar, iarna, a trandafiri de dulceaţă, vara. După ce s-a întâmplat nenonocirea, n-am mai văzut-o niciodată râzând. Dacă ajungeai la ea acasă pe neaşteptate, o auzeai plângand: uneori liniştit, alteori cu furie şi neputinţă, ca un animal obligat să stea în cuşcă toată viaţa. Ea stătea zi şi noapte în cuşca asta a durerii care încet, încet i-a măcinat viaţa.
Tanti Nuţi a murit la un an după ce fiul, nora şi cele două nepoţele au plecat să-şi contruiască o viaţă mai bună peste mări, oceane şi multe ore de zbor. A murit de dor, de prea multă iubire, de grija lor, de preocupare şi de lipsa speranţei că o să-i mai vadă vreodată.
„Mânca-l-ar pământul de dor, maică”, mi-a zis într-o zi o mamă căreia dorul îi nenorocise fata după o lungă şi brusc-întreruptă iubire.
Suntem tentaţi să-i atribuim un strai romantic dorului ăstuia, să-l poleim în lumină nostalgică şi dulce melancolie, dar nu ştiu cât romantism poate să încapă într-o durere, fie ea mare sau mică. E piesa lipsă dintr-un puzzle care nu e deloc roşu-inimă, ci, mai degrabă, gri-cenuşă, ca materia din care naşte, ca locul din care începe să roadă: liniştea, speranţa, dorinţa, pofta de viaţă.
Niciodată. Să nu vă fie dor niciodată!
Pe Marietta o găsiţi întreagă aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dacă timpul nu vindecă, ci e chiar boala?
Gelozia – Anatomia unei emoții care ne tulbură relațiile
“Sexul de împăcare e mai bun.” Cât e de adevărat?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
