Era o zi frumoasă, spre sfârșit de an școlar, așa că sora mea cea mijlocie, Adriana, care urma să termine clasa a IV-a, se gândea, deja, mai mult la vacanță. Și mai avea un alt prilej de bucurie, căci tocmai fusese invitată la aniversarea unei colege. Îl rugase pe tata, cu o zi înainte, să-i dea bani pentru cadou, așa că pornea acum spre librărie. Căci așa era pe-atunci, pe la începutul anilor optzeci, copiii încă își mai ofereau în dar cărți…
În timp ce coboară scările, în grabă, simte cum o lovește ușor, în dreptul pieptului, cheia. Această „podoabă”, pe care o purtau toți copiii, era atârnată de gât cu un șnur. Își amintește că nu trebuie să o țină „la vedere” (așa o învățase mama), o ascunde, deci, sub gulerul brodat al uniformei și își continuă drumul.
Ajunsă la librăria din cartier, unde vânzătoarea o salută cordial, căci o cunoaște bine, răsfoiește câteva cărți și se decide, în sfârșit, asupra uneia. Aceasta avea coperți cartonate și lucioase și parcă cele mai frumoase ilustrații pe care le văzuse. „Va fi cel mai frumos cadou!” își zice și pleacă acasă, mândră de alegerea făcută.
Se gândește să citească și ea puțin din carte. O să aibă grijă să nu-i îndoiască paginile. Doar că, odată ce o începe, nu o mai poate lăsa din mână. Uită chiar de temele pentru a doua zi. Ce povești interesante, dar ce zâne frumos ilustrate, cu steluțe prinse în părul lor bălai! Clar, era cea mai frumoasă carte!
Și atunci, cum să o dea?! Se frământă preț de câteva minute, până când îi vine ideea salvatoare: să o păstreze. Prietenei ei îi va duce, în schimb, o carte din biblioteca părinților.
sursă foto: dollo.ro
Aceasta era mare, se întindea pe un perete întreg și era ticsită de cărți. Aruncă o privire și o găsește pe cea mai potrivită. Era atât de mică încât, cu siguranță, nici tata nu o să-i remarce absența… Ce dacă le avea numerotate, căci ținea o evidență a lor?! Se găseau, până la urmă, în bibliotecă, atâtea cărți…
Se gândise puțin și la prietena ei, totuși, atunci când făcuse alegerea. Căci cărțulia avea o copertă tare frumoasă, de un roșu aprins… Cine știe? Poate că și aceasta era interesantă, dar ea nu mai avea timp să o răsfoiască, căci se grăbea să ajungă la ziua fetei…
Peste nici o săptămână, sora mea cea mare îi cere, și ea, ajutorul tatei. Liliana era deja în clasa a V-a și, ca să o mai îmbuneze pe dirigintă (care o certa deseori, ba că își uita acasă cordeluța, ba cravata de pionier), se oferise să aducă ea, pentru ora de dirigenție, Constituția României. Tata îi spune că o să o caute, după ce vor lua cina. Ba chiar o să-i povestească puțin cum e cu legea fundamentală a țării.
Liliana nu înțelesese niciodată utilitatea cordeluței, mai ales că avea părul scurt, iar aceasta nu numai că nu o ajuta la nimic, dar o și incomoda teribil, strângând-o tare peste urechi. Și nu înțelegea nici de ce tovarășa dirigintă mai degrabă o certa că își uita acasă aceste obiecte nefolositoare, în loc să o laude că știe lecția la istorie (materia pe care aceasta o preda). Iar orele de dirigenție tare mai erau plictistoare, căci, de obicei, elevii erau puși să recite poezii despre partidul comunist. Iar acum că erau la gimnaziu, iată, trebuiau să cunoască chiar și constiuția…
„Mamă, ce sunt “decrețeii”?” întrebase Liliana într-o zi. Și remarcase cum mama se fâstâcește să-i răspundă. „Unde ai auzit tu cuvântul ăsta?” „La tovarășa dirigintă. I-a zis azi profesoarei de română că, în curând, elevii vor trebui să învețe în trei schimburi, căci școlile s-au umplut de „decreței”…”
„Lili!” se aude Adriana strigând din camera ei. „Vii puțin, te rog, să mă ajuți la un exercițiu?” „Acum!” răspunde prompt Liliana, iar mama scapă, de data asta, de răspunsul la întrebarea copilei…
Că erau „decreței” sau nu, copiii, odată apăruți pe lume, erau iubiți de părinții lor. Iar aceștia tare mult își doreau pentru ei o viață mai bună. Până atunci, singura grijă a celor mici era să învețe bine. Lecțiile le erau predate sub „privirea” președintelui țării, care le zâmbea, rece, din tabloul agățat deasupra tablei din sala de clasă. Același chip îl întâlneau pe fiecare primă pagină a manualelor de curs.
Învățătoarea Adrianei „mustăcise” și ea atunci când văzuse… mustățile răsucite, pe care sora mea i le desenase lui Ceaușescu, cu creionul, pe manualul de limba română. O luase, însă, deoparte în pauză, o dojenise și o pusese să le șteargă…
„Cam zeloasă, diriginta asta a ei…” îi spune tata mamei, în timp ce se apucase să-i caute fiicei, după cum îi promisese, Constituția. „Bieții copii… sper să nu-i îndobitocească, cu atâtea poezii și cântece despre partid…”
„Tată, ai găsit-o?” întreabă, îngrijorată, Liliana, căci trecuse deja aproape o oră și, deși tata răscolise biblioteca – nici urmă de constituție! Începuse să se enerveze și el: „Asta-i culmea! Chiar luna trecută am verificat un articol. Era aici. Parcă o și văd…” „Zi-mi cum arată! Te ajut și eu” insistă Liliana. „Cum să arate?!” pufnește tata… „E destul de mică, dar are o culoare roșie, de o vezi de la o poștă! Chiar nu înțeleg… unde putea să dispară?!”
Adriana tresare și își ridică privirea din cartea ei cu zâne, pe care încă nu o terminase… „Mică și roșie?!” îngaimă ea… dar nimeni nu o aude… Pricepe îndată că asta îi făcuse ea „cadou” colegei: tocmai Constituția României…
„Poate că nu ar mai trebui să o căutați… Dacă era, o găseați până acum…” intervine ea cu voce ceva mai tare ca adineauri. „Poate ați împrumutat-o cuiva și ați uitat…” „Nu. Nu am împrumutat-o, știu sigur!” răspunde tata din ce în ce mai nervos. Liliana începuse să plângă. Deja își imagina privirea exigentă a dirigintei, pe care o dezamăgea din nou…
Adriana își azvârlise cartea ei cu ilustrații cât colo, căci se simțea tare vinovată… Tata se lasă păgubaș și îi promite Lilianei că mâine dimineață îi cumpără o nouă Constituție. O să i-o aducă până începe ea orele, căci tot învață de după-amiază. Fata își șterge lacrimile, deși încă suspină…
*
Cine sunt, deci, până la urmă, „decrețeii”? Răspunsul la această întrebare l-a aflat sora mea abia când a crescut… Păi, într-o mare parte, chiar cei ce au făcut revoluția… Cei care au ales soluția mesianică, a sacrificiul propriei vieți, pentru ca noi să ne redobândim libertatea…
Ceaușescu le-a fost un altfel de Irod, căci el i-a obligat să se nască pe cei ce i-au adus pieirea…
*
„Cum te-ai descurcat azi la școală?” întreabă, cu mult interes, Adriana. „A fost bine. Am luat un zece la istorie și tot pe mine m-a pus tovarășa dirigintă să citesc din Constituție…” îi răspunde, bucuroasă, Liliana, deși e puțin obosită, căci, iată, e deja seară…
„Ah, ce bine îmi pare! Hai, vino repede, că începe Mihaela!…”
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Viitorul care ne depășește? Episodul 2 – Peter Thiel: ideologul rece al elitei tech
A fost o vreme când era invitată peste tot
Cine se tot amestecă în problemele interne ale României?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
