Uneori îmi pare că și casele oamenilor au o viață a lor. Că spun o poveste. Și nu cred că mă înșel.
De exemplu, când văd casa de vizavi de cea a bunicilor mei, știu că ea mai simte încă bătăile mingilor trecute de gardul ei. Mingi care nu se mai întorceau niciodată la copiii zburdalnici, întrucât nenea Cațan avea grijă, de fiecare dată să le… spintece.
Dar noi nu ne supăram niciodată pe casa aia frumoasă, cu curtea… înghițitoare de mingi. Din contră.
Uneori, eu o contemplam, dimineața, până se strângeau copiii la joacă. Și-mi părea că seamănă cu un palat în care se găseau prințese cu rochii cu crinolină. Căci nu văzusem în viața mea un palat decât în cărțile de povești.
Iar casa asta, zău că semăna cu unul din ilustrațiile mele. Și trăgeam cu ochiul, doar- doar o ieși vreo prințesă vreodată. Cine știe? Poate ne-ar da și mingile înapoi.
În casa aia, însă, nu locuiau prințese. Ci doar o familie de profesori de istorie. Bătrânul fusese chiar directorul școlii din cartier, de aici și spaima copiilor care se apropiau de casă. Și poate că și râvna cu care omul tăia mingile venea din stresul acumulat toată viața în preajma copiilor gălăgioși.
Casa aia fascinantă, care avea chiar și sclipici prin ziduri, mai avea și un cais la gard. De ce ar planta cineva un pom fructifer la gard?!
Căci bietul cais nu apuca niciodată să-și coacă fructele, din cauza “hoardelor” de copii, cărora ori le plăceau fructele verzi, acrișoare, ori prădau pomul din răzbunare pe stăpânul casei care poate le dăduse vreo notă mică la școală sau le tăiase mingea.
Casa aceasta minunată, care semăna cu un palat din cărțile mele de povești, mai avea în curte un brad imens. Mi-ar fi plăcut și mie să am în curte un brad. Însă bunica, superstițioasă îmi spunea:
-Nu se poate să plantăm brad. Asta înseamnă că, în timp, casa va fi părăsită.
-Cum părăsită?! Întrebam eu, curioasă, neimaginându-mi cum casa noastră, plină de bunici, părinți, și două rânduri de verișori ar putea fi vreodată părăsită?! Și încă, din cauza unui brad…
Dar ce spune bunica era lege. Așa că n-am avut niciodată în curte brad.
Mai pusese nenea Cațan trei rânduri de sârmă ghimpată deasupra gardului. Acuma nu știu dacă de răul micilor “hoți” care-i furau caisele necoapte sau de răul mingilor care chiar nu înțeleg de ce alegeau mai mereu să zboare doar în curtea lui, distrugându-i tufele de hortensii. Sau doar pentru ca Lăbuș, câinele lui, să nu mai sară gardul. Eu nu mai văzusem niciodată un câine care să sară gardul. Iar Lăbuș era un câine mare. Însă, atât de agil și înverșunat, că-și făcuse loc să sară, chiar și printre cele trei rânduri de sârmă ghimpată.
Mi se mai întâmplă, uneori, să trec prin cartierul copilăriei mele. Și să văd casa aceea care semăna cu un palat din cărțile mele de povești. Și zâmbesc, când realizez cât e de mică. Frumoasă, ce-i drept, în continuare. Ușor degradată, ca un om care îmbătrânește frumos.
Acum, de exemplu, nu mi-aș mai închipui că în ea locuiesc prințese cu rochii cu crinolină. Dar aș avea o bănuială că ar fi locul perfect pentru domnișoara Havisham.
În ea mai locuiește încă fiul cuplului de profesori. El e primul “burlac” pe care l-am cunoscut vreodată. Tot bunica mi-a explicat sensul cuvântului “burlac”, fiind convinsă că “nenorocirea” băiatului se trage de la bradul acela falnic din curte.
Eram cu mama și m-am întâlnit cu două vecine care, văzându-ne, parcă zăriseră niște stafii. Cu ochii în lacrimi, ne-au întrebat ce mai facem. Nici ele nu-și mai văzuseră vecinii de altădată. Totul se schimbase în cartier.
Una dintre ele ne-a zis că îi dau lacrimile uneori, când privește casa bunicilor mei. Care era mereu vibrantă. Plină de viață.
-Mă credeți că, parcă, uneori mai aud voci din curte? Hohotele de râs cu care eram obișnuită. Lătratul câinelui ghiduș! Bunica strigând pisicii…
Și mie îmi pare rău. Că așa a fost să fie…
Și totuși, bunica a plecat împăcată că nu plantase în curte niciun brad…
Ramona este autoarea cărților Nu mai caut succesul și Cea mai fericită zi.
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format word, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Iubirea e acolo unde nu te aștepți: Ultimul Crăciun, Leila Sandra M.
Poveste de Crăciun – Eugen şi Arabela
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
