Pare destul de complicat să adaptezi pentru ecran unele romane de succes. Există un soi de dinamică – filmul poate deveni mai însorit, optimist, romantic și cu un final fericit, apoi, poate fi și o răsucire de rău augur. Așa este și cazul recentei producții Where the Crawdads Sing. Ecranizat după romanul Deliei Owens, tom vândut în 12 milioane de exemplare de când a fost publicat în 2018, filmul prezintă o eroină botezată „fata din mlaștină”. Kya Clark (Daisy Edgar-Jones) are o identitate înfundată în asprimea fizică și spirituală. De mică, a avut parte de părăsiri și-a cunoscut mai mereu lipsuri majore.
Poate că a fost o ‘misiune imposibilă’, având drept sursă un roman bine vândut și transformându-l într-o experiență cinematografică care să-i mulțumească atât pe adepți, cât și pe cei nefamiliarizați cu universul acestei autoare. Însă, există și argumentul ce ține de celebritatea realizatorilor: Reese Witherspoon este producător al filmului Where the Crawdads Sing, iar Taylor Swift a scris și interpretează tema cântecului.
Bunăoară, Kya a crescut singură într-o baracă dintr-un ținut mlăștinos, undeva într-un fictiv Barkley Cove, din Statele Unite ale Americii din anii ’50. O regăsim apoi în 1969 când este judecată pentru crimă. Un tânăr cu care Kya avusese o relație amoroasă căzuse mortal dintr-un turn de incendiu de mare înălțime. Fusese doar un tragic accident sau exista și o legătură cu juna? Dacă da, Kya era vinovată? Oamenii legii din regiune nu păreau prea interesați de dovezi. Era la îndemână să o aducă în fața judecății pe cea pe care localnicii o numeau Marsh Girl („fata din mlaștină”). O mare parte din viața ei, Kya fusese o «legendă locală» înfricoșătoare – cu formule de tipul ‘copilul sălbatic’, ‘fata-lup’, ‘străinul necivilizat’; tocmai potrivită pentru a deveni «țap ispășitor».
Renunțând la abordarea cronologică a cărții, scenariul lui Lucy Alibar dezvăluie crima chiar în vârful derulării, fulgerând înapoi și înainte pentru a umple golurile. Prin intermediul multor flashbackuri, o regăsim – în 1953 – pe Kya la vârsta de opt ani (întrupată de înflăcărata Jojo Regina). Secvențele par desprinse din romanele lui Dickens, cu un tată de coșmar (Garret Dillahunt), un abuzator prin excelență, o mamă (Ahna O’Reilly) epuizată, care o abandonează, așa cum vor face rând pe rând și ceilalți frați ai micuței. Rămasă doar cu tatăl violent și alcoolic, copila e ca și singură. Desculță, subnutrită, încearcă să ajungă la școala din oraș, dar nu rezistă nici măcar o zi. Tabloul unei Americi patriarhale este unul întunecat, singurele figuri luminoase fiind cei doi soți de culoare, care cumpărau midiile culese de fetiță. În Carolina de Nord, doi soți de culoare dețineau un magazin de tip sătesc și erau atenți cu o micuță albă năpăstuită de soartă (!).
Tablourile alternează și ne sunt prezentate apoi episoade din adolescența și tinerețea Kyei.
Ca un fel de reverie, pelicula pendulează între un trecut întunecat și o actualitate plină de incertitudine. În toate astea, Kya găsește mereu soluții pentru supraviețuire, deși e mereu singură. Libertatea pare să-i dea forța de a rezista tuturor opreliștilor. Deși era crescută în sălbăticie, printre vietăți și ape mâloase, Kya e o apariție aproape eterică, cu părul des și foarte curat, cu ținute rustice șic, cu un vocabular bogat și lipsit de asperități. Are și un dar special – e talentată la desen și pictură în acuarelă. Pe undeva totul pare puțin artificial, e ca și cum Huck Finn o întâlnește pe Pippi Șosețica prin intermediul lui Alanis Morissette. Actrița Daisy Edgar-Jones, care a lucrat în cea mai mare parte în televiziune (Normal People, War of the Worlds), are o senzualitate înflăcărată, o privire serioasă și îi conferă Kyei o suprafață liniștită, deși îi rezervă și o doză de șiretenie necesară unei ființe botezate Marsh Girl.
La un moment dat, tânăra are parte și de o romanță cu un băiat din zonă (încercase să o ajute chiar de când erau mici), Tate Walker (Taylor John Smith). Cu aspectul unui ‘băiat de aur’ (un soi de preppie frumușel foc), din bunătatea inimii sale, Tate o învață să scrie și să citească, ba chiar o încurajează să își perfecționeze talentul la desen. Încet-încet, idila se leagă, dar băiatul trebuie să plece la studii în Raleigh. Deși el îi jură credință, fata are un presentiment. Urmând un fel de ciclu furtunos- romanțios- prevestitor, filmul conține atât tonuri întunecat, cât și mai pastelate. Filmul, regizat de Olivia Newman, după un scenariu scris de Lucy Alibar (Beasts of the Southern Wild), se dovedește un mit al rezistenței.
Vivacitatea eroinei e susținută și de imaginea delicios de clară realizată de Polly Morgan. Povestea Kyei continuă să submineze percepțiile publicului despre ea. Dar ceea ce îi lipsește eroinei în materie de maturitatea emoțională, compensează cu o neobosită curiozitate față de lumea naturală din jurul; devine o artistă talentată și autodidactă. DaisyEdgar-Jones întruchipează impulsurile brute ale Kyei, înregistrând, de asemenea, subtil teama și neîncrederea. Aproape toată lumea o dezamăgește și o subestimează, cu excepția cuplului amabil care conduce magazinul local și servesc ca un fel de părinți improvizați (expresivii Sterling Macer Jr. și Michael Hyatt aducând căldura atât de necesară, deși personajele lor nu sunt prea mari).
Scenele de judecată nu seamănă cu cele deja cunoscute, aproape clișeice. Kya este apărată de Tim Milton (David Strathairn), un avocat care o știa de mică și care voia să iasă la pensie ‘făcând dreptate’. În costumele lui de in, cu logica lui de gentleman sudist, avocatul dărâmă un martor după celălalt, mai ales că nu existau prea multe probe împotriva fetei. Bărbatul pentru care ea fusese acuzată de ucidere, Chase Andrews (Harris Dickinson) este cel de care se lipise după ce Tate a abandonat-o. Destul de chipeș, dar duplicitar (nu o prezenta niciodată amicilor săi din oraș, deși o scotea destul de des din coliba ei din pădure), Chase se dovedește a fi un profitor abuziv. Să fi avut vreun motiv anume pentru un joc nelegiuit?
Pentru un film despre o femeie curajoasă care a crescut în sălbăticie, care trăiește după propriile reguli, Where the Crawdads Sing este neobișnuit de cald și reținut. Deși, în afară de performanța pe mai multe straturi a lui Daisy Edgar-Jones, ca figură centrală, personajele nu evoluează niciodată dincolo de o trăsătură de bază sau două. Această versiune de Where the Crawdads Sing te invită să nu o consideri niciodată pe Kya tânără, slabă, frumoasă și albă ca pe un adevărat străin. Fata din roman, acoperită de murdărie și consumată de singurătate, este aici șlefuită și netezită, fiecare gând fiind supraexplicat de o voce din off.
Where the Crawdads Sing este – în egală măsură – un mister, o poveste de dragoste, o reverie în natură, dar și o pildă despre puterea femeilor într-o lume zdrobită de voința masculină. Finalul este uimitor și transmite în mod evident mesajul împotriva toxicității masculine.
Pe Mădălina o găsiți și aici.
Regia: Olivia Newman
Scenariul: Lucy Alibar după romanul Where the Crawdads Sing de Delia Qwens
Imaginea: Polly Morgan
Montajul: Alan Edward Bell
Muzica: Mychael Danna
Distribuția:
Daisy Edgar-Jones – Catherine “Kya” Clark
Jojo Regina –Kya în copilărie
Leslie France – Kya la bătrânețe
Taylor John Smith – Tate Walker
Luke David Blumm –Tate în copilărie
Sam Anderson – Tate la bătrânețe
Harris Dickinson – Chase Andrews
Blue Clarke – Chase în copilărie
David Strathairn – Tom Milton
Durata: 125 min.
Citiţi şi
“Nu mai vreau să am orgasm!” Cum?!?
Cu ironie, fără filtre – Triangle of Sadness
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
