E prima întrebare care îți vine în minte, așa devastată cum ești, după ce ai văzut filmul „Damage”, regia Louis Malle. Filme ca acesta răscolesc profund. Pot avea ecou în atâtea inimi care au trăit drama, în atâtea inimi care și-au refuzat iubirea interzisă. Și a doua întrebare inevitabilă: ce faci mai departe cu tine în ambele situații?
Există iubiri care nu se nasc din căutare. O întâlnire întâmplătoare, o privire care durează o secundă prea mult, o vibrație în aer pe care nu știi cum să o oprești. Și tot ce ai fost până atunci — soție devotată, mamă echilibrată, femeie rațională — începe să se clatine în tăcere. Nu pentru că ai devenit altcineva, ci pentru că, în sfârșit, ai dat voie unei părți din tine să se trezească.
Damage nu este un film despre sex, deși erotismul îl străbate în fiecare cadru. Este despre dorința interzisă, despre fascinația care devine obsesie, despre acel tip de iubire care nu cere permisiune, nu oferă siguranță și are o forță devastatoare, care te aruncă în afara oricărei stabilități. Nu vrei să pierzi ce ai, dar nici nu mai poți să te întorci întreagă la cine erai înainte. Este despre o atracție care nu caută confirmare, ci eliberare — o eliberare care sfârșește prin a distruge tot.
Ceea ce îl face tulburător este tocmai această tăcere dintre personaje, această densitate de gânduri nerostite, de dorințe neexprimate care, în lipsa exprimării, devin explozive. Relația dintre Stephen și Anna nu este motivată de nevoia de plăcere, ci de nevoia de a simți ceva real, nefiltrat, necontrolat — chiar și pentru un preț colosal. Pe măsură ce Stephen devine tot mai consumat de dorință, tot mai desprins de realitatea cotidiană, vedem cum se destramă nu doar familia sa, ci întreaga identitate pe care și-o construise: cea a bărbatului rațional, stăpân pe sine, moral.
Și iată alt fel de iubire, care nu e una romantică, ci viscerală, aproape inumană — o forță care îl obligă să aleagă între o viață întreagă de echilibru și un singur moment de adevăr. Pentru că, dincolo de trădare, filmul expune o întrebare profund umană: ce se întâmplă atunci când dorințele noastre cele mai intime sunt în totală contradicție cu viața pe care am construit-o?
Și, mai ales, ce facem atunci când simțim — cu luciditate — că nu ne vom mai putea întoarce niciodată la cine am fost, chiar dacă nu rămânem cu acea iubire?
Damage nu condamnă. Arată.
Arată cât de ușor se poate rupe ceva ce părea solid, cât de violent poate irumpe nevoia de a fi viu, și cât de greu este, mai ales pentru o femeie, să își recunoască — și cu atât mai mult să-și urmeze — o dorință care nu încape în tipare.
Ce faci, atunci, când iubirea care te trezește e exact cea care nu ți se cuvine? Rămâi? Fugi?
Sau o porți cu tine toată viața ca pe o vină dulce și o amintire pe care nu o vei putea spune nimănui până la capăt?
Teribilă dilemă.
Citiţi şi
Foștii care nu vor să părăsească colecția
Ce a ajuns să mai însemne iubirea?
Elizabeth Gilbert revine cu o carte de memorii tulburătoare: All the Way to the River
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
