M-am născut într-o zi care fusese deja începută de alții, într-o familie care aștepta un băiat. Bunica dinspre tată a fost convinsă că eram răspunsul rugăciunilor dumneaei, bunicul ne-a privit pe amândouă cu încântare. Anii au trecut și înafară de nefericitul cu limbă de bou și femeia cu brânză printre dinți, pe care i-am întâlnit la bâlciurile de Sânzâiene, nimic spectaculos nu a părut să se întâmple în viața mea. La școală, ceilalți copii se lăudau cu strămoși mari boieri, stirpe de-a lui Ștefan cel Mare, strămoși eroi ai neamului sau mari cărturari, cucoane îmbrăcate de la Paris, călugărițe, preoți, învățători. I-am întrebat pe bunici de neamurile noastre. Mi-au arătat niște poze înrămate, de pe pereți. Oameni ca toți oamenii. Am inventat și eu niște aventuri, ca să nu rămân mai prejos. Bunicul a părut supărat și m-a certat. Bunica era mai interesată de poveștile cu sfinți.
La optsprezece ani m-am îndrăgostit de un băiat cu un trecut de familie plin de amintiri. Mai era și frumos, și deștept. Vânzătoarea de vată pe băț de la barieră îl scuipa de deochi și îi spunea că semăna cu un înger. Avea ea o fotografie rămasă de la mamă-sa, cadou de la un ofițer neamț. Odată, plimbându-ne pe peronul gării, ne-am întâlnit cu bunicul. L-am prezentat, dar bunicul nu a părut deloc impresionat. Și eu care fusesem atât de mândră …
De bunica nu am putut scăpa fără detalii pentru o sută de întrebări. Îi cunoștea familia și pentru că familia lui își făcuse un țel din a se face cunoscută. Și apreciată.
Când i-am povestit de comentariile alor mei și-a pierdut răbdarea. Ori-ori. Eram foarte tânără, pe vremea aceea, nu știam că ori-ori era o carte care se scrisese deja. Pentru că se pregătea să plece din oraș, m-a cerut de nevastă. Sau așa am crezut. Tatei i s-a părut mai degrabă o insultă. L-a dat afară din casă și mi-a interzis să-i mai pomenesc numele.
Am plâns munți de lacrimi. Până și familia lui a părăsit orașul, în același an. Mi-am văzut de școală, așa cum a dorit tata, și, mai târziu, de serviciu. Prietenii îmi mai aduceau uneori vești: era la prima, a doua, a treia, … a cincea nevastă. Apoi a plecat în străinătate, prin Ministerul Afacerilor Externe. Ce puteam să fac? Să-mi iau o pisică? Să mă apuc de croșetat?
Woman with a Cat de Louis Saalborn
La serviciu eram promovată și lăudată, bănuiam că și de milă.
În anul acela a început să ningă din octombrie. Mașina era la garaj, pentru schimb de cauciucuri. Am refuzat mașina companiei. Stratul de ninsoare era subțire, dar lumina strada. Fulgii erau mici, cu economie de materie primă, ca să ajungă până în februarie. La un moment dat m-am oprit lângă o intersecție de cartier, nehotărâtă dacă să trec pe la băcănie, să fac ceva cumpărături, sau să merg direct acasă și să mă descurc cu ce aveam în cămară. O mașină spectaculoasă a oprit în fața mea. Șoferul a deschis portiera și mi-a făcut semn să urc. Nu-mi venea să cred, era el! Un pic de burtă, părul cănit, haine scumpe, același parfum. Și aceeași voce, care mă întreba, insistent și grăbit, ce tarif aveam. Ce rost ar fi avut să spun ceva, orice? Am plecat. A rămas bombănind despre ce ocazie pierdusem.
Apoi s-a auzit bufnitura. Când am întors privirea, i-am văzut mașina înfiptă într-un copac. Câteva mașini au oprit imediat. Din conversațiile șoferilor am deslușit că nu mai era nimic de făcut.
Și azi mă întreb cum a fost posibil. E drept că mă enervase, dar chiar să-l fac praf?
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Am ales să fiu amantă și nu regret deloc
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
