Oceane de ceruri. Şi umbre de-nălţare. Portret de pocal. Şi vase alese. Aşternerile lor sunt pânze, întruchipările-s culori. În pensulaţii moi, vibrante, ca nişte pojghiţe de diamant. Ca nişte filtre între realitate şi ficţiune, dar nu unele despărţitoare, ci unele înfrăţitoare.
În pictura Ruxandrei Papa nu există cearcăne. Pe nicăieri. Ochii privitorului, la rându-le, se limpezesc în faţa lucrărilor care ştiu să cânte în nuanţe de albastru şi-n pasaje de culoarea omului. Nu e un jos de umbre şi lumini, ci e un dans perpetuu şi, în acelaşi timp, e muzica pasională care-l face posibil.
Când m-am întâlnit prima dată cu pictura ei, m-au frapat reprezentarea spaţialităţii şi-a temporalităţii. Apoi, am văzut descătuşările imponderabile, fugite din clipă şi loc, călătorind în povestea pe care-o nasc în parcurgerea drumului. Iar drapajele trăiesc în întindere ca o promisiune de fir al Ariadnei.
Ruxandra pictează – se vede, se simte – cu bucurie. Şi o face dintr-un preaplin, din generozitate. Ia sufletul omenirii şi nu-l împarte-n oameni, bucată cu bucată, formă unică şi irepetabilă cu formă, ci-l aşază-n versurile astea frumoase, mustind de culoare şi tulburând de mireasmă, pentru ca el, întreg, să se întoarcă-n fiecare dintre noi în forma luminii plămădite din dragoste. Pânzele ei sunt corăbii.
Citiţi şi
Din câte parfumuri ar fi bine să aibă o femeie, unul ar trebui să fie Capelli d’Oro (Linari)
Nu, nu toate femeile sunt c_rve. Unele sunt gheișe, hetaire, curtezane
Rochii elegante, rochii de vară și rochii de mireasa: tendințele care definesc moda feminină în 2025
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
