Da, chiar asta fac şi nici n-o să mă opresc. Mi-au amuţit şi gândurile atunci când o doamnă mi-a povestit cu glas tremurat că, departe, foarte departe de ţară fiind, a putut suporta vie, târându-se, dar vie, moartea soţului datorită interacţiunii cu prietenii de pe feisbuc. Da, ăia pe care-i punem între ghilimele sarcastice, bătându-ne în piepturi cu relaţiile noastre nevătămate din viaţa reală. Pe urmă, ne strângem zdrenţele cărnii. Pe urmă, adică după ce iudele ne vor fi vândut. Alea reale.
Am ascultat-o şi-am înţeles. Poate grăbiţi, cu ale lor atârnânde griji mici sau mari, prietenii din listă au ţinut-o-n picioare, au ajutat-o s-ajungă din nou acasă. Au fost ei înşişi acasă pentru ea. Au fost. Şi sunt, ba chiar mai mulţi şi, paradoxal, mai apropiaţi. Pentru că ea este o doamnă mişto sau, cum se spunea când eram eu mică, un model de doamnă.
Apoi, sunt cei care nu zic mai nimic, da-şi schimbă din când în când poza de profil. Eu le dau laic, îi simt stingheri, las’ să se sâmţească bine. Poate ăştia au conturi false ori conturi-spion, da’ ce-i treaba mea? Eu nici nu sunt, nici nu am. Nu, mai bine, îmi văd eu de ograda mea? Cândva, am aflat, cu probe, că un om îmi citea e-mailurile. Ei, şi? Nu-i boala mea, n-am eu nimic de vindecat. Mă rog, nu în zona asta.
O prietenă m-a-ntrebat: „Ce naiba dai like la tot felul de prostii?! Nu te gândeşti că asta-i face pe ceilalţi, nu pe mine, să creadă că toate alea chiar îţi plac?“. Nu, nu mă gândesc sau, dac-o fac, nu-mi pasă. Feisbucu’ ăsta e şi o foarte mare singurătate. O simt dintr-o bătaie de laic. Important pentru mine e ce cred despre mine cei pe care-i preţuiesc la rându-mi. Iar asta a fost o lecţie destul de recentă. Şi încă nu-s convinsă c-am şi metabolizat-o.
Mai sunt apoi şi laicurile de-ncurajare: „Vezi că poţi să spui şi altceva decât truisme sau tâmpenii?“. Ori alea de „mă bucur să văd că eşti bine, chiar mă-ntrebam ce-i cu tine“. Sunt oameni care vor s-arate ceva ori să pună degetul pe „sunt şi eu aici, vezi-mă“. Da, le dau laic şi-o fac de drag. Şi, da, le lăicuiesc şi pisicile, florile, fripturile, micii, nu doar copiii. Aşa, unde greşesc? Dau laic unde, când şi cui vreau. E treaba mea. Nu-ţi place, dă-te afară din lista mea. Fă-o singur şi vezi să nu te răneşti dându-ţi în prealabil ochii peste cap. De unde să ai tu habar că eu plec uneori acasă cu inima apăsată de durerile neexplicite, însă prin două vorbe şi-o poză transmise de oamenii din lista mea? Oameni pe care nu-i cunosc, oameni pe care-aş vrea să-i ajut cu mai mult de-o vorbă bună, însă, deocamdată, mai mult nu am. Dau laic din atât de multe motive că nici nu le mai pot număra.
Apoi, dau laicuri de mulţumire. Foarte, foarte multe. N-am vreme să-mi pun mulţumirea-n vorbe de câte ori aş vrea, aşa că laicu’ mi-e de mare ajutor şi-i sunt foarte recunoscătoare că există. Şi, sigur, aproape că-mi explodează butonul sub buricul degetului atunci când o fac pentru că mă găsesc în ce-a scris cineva, iar asta, recunosc, se-ntâmplă, din fericire, cel mai adesea. Chiar îmi place. Şi-atunci mi-e ciudă că laicul ăsta nu are şi el grade de comparaţie, fir-ar. Sau măcar niveluri de intensitate.
Citiţi şi
Dacă timpul nu vindecă, ci e chiar boala?
Eu am fost înjunghiată în ziua în care lumea spune că apără femeile
Fericirea poate începe la o clinică dentară din București
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
