Milan Kundera (a jucat la cehi și la francezi) îi povestea cândva lui Philip Roth (a jucat la americani) într-un interviu: “Am învățat valoarea umorului în vremea terorii staliniste. Pe atunci aveam douăzeci de ani. Recunoșteam întotdeauna oamenii care nu erau staliniști, cei de care nu trebuia să mă tem, după felul în care zâmbeau. Simțul umorului era un semn de recunoaștere pe care te puteai baza. De atunci mi-a rămas spaima de o lume care își pierde simțul umorului.”
Regretatul Milan Kundera avea atâta încredere în această idee încât a reluat-o în ultimul său mare roman – Sărbătoarea neînsemnătății.
Și regretatul Amos Oz, trăind în Israel, avea naivitatea să creadă că umorul îi poate lecui pe fanatici. Acum știm: nu poate. Fanaticii nu au acces la umor, așa cum bătuții în cap n-au acces la metafizică.
Kundera (foarte bun în acel dialog cu Roth) îi spunea americanului. “Când Don Quijote a plecat în lume, lumea s-a transformat într-un mister în fața ochilor lui. Aceasta este moștenirea lăsată de cel dintâi roman european întregii istorii ulterioare a romanului. Romancierul îl învață pe cititor să înțeleagă lumea ca pe o întrebare. E o atitudine plină de înțelepciune și toleranță. Într-o lume clădită pe certitudini sacrosancte, romanul este mort. Lumea totalitară, fie că se întemeiază pe Marx, pe credința islamică sau pe orice altceva, e mai degrabă o lume a răspunsurilor, nu una a întrebărilor. Acolo romanul nu-și găsește locul. În orice caz, mie mi se pare că în ziua de azi oamenii de pe întreg cuprinsul planetei preferă mai curând să judece decât să înțeleagă, mai curând să răspundă decât să întrebe, așa că glasul romanului abia se mai aude peste toată această prostie zgomotoasă de certitudini omenești”.
Milan Kundera are aici întru totul dreptate. Iar deceniile care au urmat (interviul e din 1980) i-au dat dreptate. Lumea a involuat spre o sumă de bule de certitudini.
Marile întrebări nu doar că au rămas fără răspuns, nici măcar n-au mai fost adresate. Cred că aici (și în muzica proastă și în lipsa iubirii, dezbrăcată de mister și redusă la s_x) stă sursa nefericirii noastre globale (iar revoluția tehnologică nu face decât să o accentueze). În această lipsă flagrantă de umor și în această groaznică nimicire a nuanțelor. Trăim deja într-un epilog (sordid epilog!) la cea mai frumoasă dintre lumile care au fost pe pământ posibile.
Iar la români, cu Tanasă și Gavrilă, pe care nu văd ce învățătoare cinstită i-ar fi putut trece din clasa a doua înspre a treia, și cu Simion, care dacă ar fi existat sistem de învățământ acum ar fi dat pentru a douăzecea oară, tot zadarnic, Bacul la franceză, situația e chiar mai tristă.
O fi tristă situația, dar măcar are bot de rață, unghia pusă, mușchiul plin de steroizi și televizorul dat pe Insulă, între două sfaturi de la maneliști despre cum trebuie bătută femeia. E distracție!
Nu fac românii poduri prea des (și cele pe care le fac se ruinează de la sine, ca în cazul Pasajului Basarab), dar măcar fac săptămânal puntea între diferitele sărbători. Nici grecii nu și-au întâmpinat atât de joviali dezastrul economic…
Pe Andrei îl găsiți cu totul aici.
Și tu poți scrie pe Catchy!🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Era prostiei și bomboana de pe colivă
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
