Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

Adică-ți plătește chirie și te și culci cu ea?

4 September 2015

Marius IacobDupă cum v-ați dat seama deja după ce debitez pe-aci, sunt un ins obișnuit: mai am scurte sclipiri de luciditate, ori altele – și mai rare – de inspirație, printre momente de-o banalitate înfiorătoare. Pe deasupra, mai îs și ardelean – adică mă prind mai greu de niște faze. Mă străduiesc, totuși, să nu rămân în urma evenimentelor.

Una din strategiile mele de supraviețuire (verificată cu succes în ultimii ani) a fost să lucrez pentru firme capital-iste, adică din capitală. Bucureștenii se distreză de-ardelenismele mele, drept pentru care au impresia c-aș fi cumva, într-un fel – pe când eu de fapt, de cele mai multe ori, sunt ori de niciun fel ori pe nicăieri. Iar fac eu ce fac de reușesc să împrumut expresii de-ale lor, fapt care creează confuzie în rândul puținilor mei prieteni clujeni.

Cum oamenii (pe lângă defecte) mai au și lipsuri, mi se-ntâmplă să rămân destul de des fără bani ori, la modul pretențios vorbind, să depășesc bugetul. Exact într-un moment dintr-ăsta, primesc un telefon:

– Buna, Dora sunt, știți c-am vorbit mai demult, oare mai aveți de-nchiriat apartamentul?

Nu-l mai aveam, dar mi-am amintit de discuția ea pe când îl avusesem: Dora era o fată serioasă, o fătuță, de fapt. Hm, da – procesez, balconul ar cam trebui-nchis vara asta, banii – ca de obicei – ajung și nu prea. S-o fac, să n-o fac? Și dacă o fac, cum s-o fac?

proprietar sau falit

– Am avut doi băieți aici care fumau de stingeau, așa că i-am scos și stau numai eu, îi zic.

– Păi, eu nu fumez în casă, doar aveți terasă!

Da, de-asta și vreau să-nchid balconul, fiindcă am ditamai terasa, plătisem termopanele și plăcile pentru acoperiș, și-acum, la debutul lucrării, stau și mă-ntreb: dacă nu-mi ajung banii și de manoperă? Cine știe ce mai apare…

– Nu știu, lasă-mă să mă gândesc. Te sun eu mâine pe numărul ăsta?

– Bine, aștept!

– Pa-pa.

Lucram pentru o editură, ghiciți de unde? Exact, din București. Salariul era mic, oamenii ok – dacă nu puneam la socoteală greșelile gramaticale: trei la fiecare două rânduri de mail. Cel mai mult însă-mi plăceau dialogurile cu colegele. Începeau fix așa:

– Buună, Marius! Unde ești?

Nici salut, adică ba da: bună! Da’ nici una, nici două: unde ești? Nici nevastă-mea nu mă lua așa. În fine, o scăldam cumva: încercam să nu mă ambalez, treceam peste, mă făceam că n-aud întrebarea și răspundeam:

– Bună, X. Care-i treaba?

Și intram în subiect. Unde, de regulă, ele întrebau (stupizenii) iar eu răspundeam (proverbe, maxime și cugetări adânci). La un moment dat situația se detensiona și fetele-mi ziceau, dezarmate, pe post de concluzie:

– Bine, drăguță…

Asta nu pentru că eram drăguț, fiindcă nu (mai) sunt de mult așa. Ci pentru că-i o expresie de București, una caragialescă, un arhaism din vremurile bune, când Bucureștiulului i te adresai la pluralul de politețe – Bucureștii. Undeva prin perioada interbelică, gen: Drăguță, dacă nu te superi – un pahar cu apă!

Sensul ei s-a cam pierdut, iar echivalentul modern aduce mai degrabă cu… găgăuță. Dar nu’ș cum se face că am preluat-o și eu, cu tot sensul peiorativ, fără supărare și fără discriminare. Adică mă mai adresam și fetelor ca și băieților, exclusiv în conversații telefonice, cu apelativul ăsta, ironizându-mi (chit că era un pont de care mă prindeam doar eu) și imitându-mi fostele colege: Biine, drăguță!

În fine, mă decid să-i închiriez fetei apartamentul. Dar eu unde-o să stau? Dau anunț: intelectual serios, angajat editură, nefumător și nepletos, neiubitor de animale – caut chirie central. În câteva zile – ce vorbesc, zile, în câteva zeci de ore –  telefon. Andrei Mureșanu: 80 euro, batem palma. Mă mut în chirie, se mută și fata (care avea și ea apartamentul ei), iar lanțul slăbiciunilor suna așa: Dora închiriază apartamentul prietenului ei cu 280 eur – două camere la parter, zonă centrală. Se mută la mine în apartament cu o cameră la 180 eur, iar eu mă mut la etajul unei case din centru cu 80 eur. Toată lumea fericită că economisea 100 euro.

După câteva zile, anunț familionul (ce-a mai rămas din el):

– Vedeți să nu mă mai sunați pe fix, că m-am mutat aproape de voi!

– Știm, vine răspunsul sec al părinților.

– De unde știți? mă mir eu, naiv.

– Am vorbit cu ea. Cine-i?

– Dora, rudă cu Xuleasca, o știi…

– Mda. Și cât îți plătește?

– 100 de euro peste cât dau eu aici, că vreau să-nchid balconul!

– Numai să-ți plătească. Să nu creadă că poate să-ți achite altcumva…

No, fir-ar! Deci chiar așa fraier par? Adică, știu că-s exagerat de politicos cu damele, da’ nu credeam că asta mă face să par, în ochii propriei familii…. of! Și voi, Brutuși? Asta e – cu mâna mea mi-am făcut-o. Între timp, află și prietenii, câți mai am și din ăștia. Unul cel puțin, clujean gen-beget, e mândru nevoie mare că are chiriaș. Mă laud c-am intrat și eu în rândul lor, al proprietarilor:

Am chiriașă, băi!

Nu pare prea impresionat – noroc că mă sună fata de față cu el, să-ntrebe ceva.

– Buună, Dora! încep eu dialogul gospodăresc.

Undeva pe la mijloc, reușesc cumva (fără să-mi dau seama) să strecor și concluzia miticească:

– Bine, drăguță…

Și închei, apoteotic:

– Pa-pa.

Nu-nchid bine telefonul, că sună iar. Răspund la fel de… proprietar:

– Buună!

Pe la mijloc, zic iar (deja, tic verbal):

– Bine, drăguță!

– A-ham. No și, când ne vedem?

– Bine, te pup!

Și-nchei tot așa:

– Pa-pa.

Închid telefonul c-un zâmbet pe buze. Când ridic ochii din el, văd pe amicul meu cum se chinuie să zică ceva, verde la față.

Într-un târziu, bălmăjește:

– Cuuum, i-o și tragi?

– Cui, mă? nu pricep eu.

– Păi na, chiriașa ta!

– Ce-i cu ea? tot nu mă prind (v-am zis că-s un ins absolut banal).

– I-ai zis: te pup! Adică-ți plătește chirie și te și culci cu ea?

– Nu, mă fraiere, îi zic eu mâhnit, ultima cu care-am vorbit era prietena mea!

Acuma stau și mă-ntreb: toată lumea numai la asta se gândește când aude de chiriașă?

– urmarea, aici

Pe Marius îl găsiți cu totul aici.



Citiţi şi

Artistul

Iubitul meu din vârf de munte

Gazarea cea de toate nopțile

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
10,365 views

Your tuppence

  1. Mihaela Suciu / 5 September 2015 9:45

    Un om moral nu poate gândi astfel, el merge pe drumul pe care-l consideră corect indiferent de cârcotași. La fel ca-n melodia ”Soția prietenului meu” unde părerile sunt împărțite. Și chiar dacă ”omul este o trestie”, importantă este coloana sa vertebrală. În final, Dora este o fată serioasă în percepția autorului, iar afacerile sunt afaceri. Ce mai contează părerile celorlați? Fain scris!

    Well-loved. Like or Dislike: Thumb up 10 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro