Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

Am fost grasă. La 33 de ani am învățat să mănânc

4 April 2019

Am fost grasă. Am fost bulimică. Ciocolată, pâine, prăjitură, biscuiți, șnițel. Baie. Îmi sărea vomă pe față. Mă spălam. Mă doare gâtul. Se umflă. Cocoloașe de pâine-eugenie-ciocolată-șnițel. Paste aglio e olio. Din nou ciocolată și biscuiți. Weceu. Repeat.

Am fost grasă, când eram slabă. Mă uit acum la niște poze de acum doi ani. Slabă! Fără dubiu. Acum. Atunci voiam doar să dispar. Copilă netoată.

Mă ridicam noaptea din pat și mă priveam în oglindă: grasă, grasă, grasă, grasă. Luam centimetrul. Măsuram. Cântar. Cântăream. Cafea. O linguriță de zahăr. Cântăream din nou. Grame. Doar noaptea, kilograme. 54. Prea mult. 52. Măcar 52 și mă opresc. 5 grame. 100 și ceva de calorii, cred. Atunci știam. Aveam aplicație pe telefon. Sală. Ridicam 16 kilograme. Spate. Au. Niciun Au! 52 de kilograme. Alergat. 5, nu! 7! Doar 400 de calorii. Prea puțin. 10. Semimaraton. 21. Pe la kilometrul 15, au, au, au. Nu mai pot. Plouă. Sunt toată udă. Merg. Merg repede. Acasă. Duș fierbinte. Ligamente inflamate. Șchiopătez. 700 de calorii.

Duș. Tot 54. Un fruct. Te rog. Un iaurt. Nu. Mi-am făcut un selfie. Aveam privire de nebună. Ora 3 noaptea. Pătura nu stă la dungă, pe canapea. Nici lenjeria. Cearșaful ăsta nu se întinde nicicum. Le-am tăiat pe toate. Îmi ardeau creierii.

Am scris și un articol, atunci, în care spuneam că nu poți fi gras și fericit. Furie. Câtă furie! Am un metru șaizeci. Nu știu unde încăpea toată. În creieri. Că de aia s-a auzit ”crack”, într-o zi, când mă întorceam de la sală. În ambulanță spuneam doar ”Sunt un rebut. Sunt o grasă. Sunt un rebut. Sunt o grasă.”

L-am sunat pe tata din curtea spitalului de psihiatrie și i-am spus să îmi spună că mă iubește. Mi-a spus că mă iubește. Mi-a mai spus să merg acasă. Am mers acasă. Două zile. Și mi-am reamintit de blândețe. Și iubire. Și iertare.

Luni m-am îmbrăcat într-o rochie roșie, pantofi cu toc, tot roșii. Mă băteau. Nicio problemă. Pe vremea aia trebuia să suport durerea. Doar așa puteam ajunge la 52 de kilograme. Am intrat în cabinet. M-am așezat lângă ușă, pregătită să fug. Am stat o oră. Am amușinat. Ca un animal amenințat. Acum, după doi ani, i-am spus terapeutului: “Mai știi cum stăteam acolo, lângă ușă, speriată?”. “Mai știu”, îmi spune.

După ce am plecat de la el, am aruncat pantofii la un coș de gunoi de lângă Piața 700. Nu mă mai durea. Și era bine. Așa era bine. Nu mai știam cum stă treaba cu binele și răul.

Apoi am învățat să mestec. Să mănânc. Trei zile am avut febră musculară la maxilar, pentru că terapeutul mi-a spus să mestec mult, înainte să înghit. La 33 de ani am învățat să mănânc.

M-am îngrășat. Ceva kile. Încă mă mai uit în oglindă și îmi spun: ”Hm. Ești cam grasă”. Dar apoi mă opresc. Și îmi spun că nu sunt grasă. Schimb perspectiva. Sunt puternică, liberă, cu ochii verzi și păr brunet. Sunt deșteaptă și curajoasă. Sunt o prietenă bună. Sunt o fiică înțelegătoare. Sunt un om ce știe compasiunea. Sunt liberă. Sunt o femeie cu două pisici și o grămadă de visuri. Sunt un om care a învățat că în viața asta 90% e muncă și 10% e noroc. Și știți care e norocul? Că dimineața mă trezesc, plec la serviciu pe malul Begăi și văd pomii înverziți. Au înflorit magnoliile. Că iarna pot aștepta, anxioasă, ce-i drept, că așa-s eu, să se însenineze. Să vină vara și să merg la mare. Să se încălzească și să merg cu prietenele mele la vin, la Bibliotheka. Apropo. Dacă ajungeți la Bibliotheka, comandați un La Putere. Nu e în schimb și delicios.

Norocul e să stăm pe terasă și să vorbim vrute și nevrute. Că plec pe El Camino. Cu rucsacul în spate, mult drum înainte și o prietenă lângă umărul meu. Că nu pot controla totul. Și nici nu vreau. E obositor și epuizant. Am învățat să mă abandonez. Să respir. Să cer ajutor când totul devine prea mult. Să construiesc relații și să păstrez oameni în viața mea. Pentru că merit. Merit toți oamenii minunați pe care, în momentele în care mă uram și încercam să îi îndepărtez, cu furie și agresiv, au rămas acolo. “Ioana, încerc să te înțeleg în momentele ăstea și să rămân lângă tine“. Așa mi-a spus cea mai bună prietenă. Și a rămas. Și voi rămâne.

În continuare fac sport și sunt atentă la ce mănânc. Pentru că vreau să trăiesc mult și bine. Mai ales bine. Să mă bucur de prieteni, de munte, de mare, de mine. De mine. De mine. Sunt o minune prin simplul fapt că trăiesc.

Citiţi şi Înainte, că-n urmă-i rupt podul!

Mai sunt momente în care mă supăr pe mine. Când mă afund în golul și întunericul din mine. Dar atunci îmi sun terapeutul și lupt să mă întorc la viață. Și reușesc. De fiecare dată. Depresiile vor reveni. Știu. Dar de fiecare dată voi trece peste. Pentru că știu cum.

Nu am trăit nicio vârstă mai frumoasă decât cea de acum. Pentru că de abia acum am învățat să mă bucur de tot ce sunt, vreau și visez. Pentru că am tot mai puține certitudini. Și multe întrebări. Caut răspunsuri. Fără îndârjire. Cu bucurie.

Și am mai învățat că niciodată nu sunt singură atâta timp cât sunt cu mine. Că oriunde, în lumea asta mare, e acasă. Pentru că acasă e acolo unde sunt eu. Bine. Și pisicile, tablourile și câteva cărți. Că frica de schimbare e normală, dar nu trebuie să fie un obstacol. Frică-frică, dar mergem înainte. Că oamenii îmi pot spune că sunt nebună. Atâta timp cât instinctul îmi spune: mergi înainte pe drumul ăsta, că e al tău, îl ascult. Pentru că acolo e binele. În sufletul meu. Acolo e adevărul meu.

Așa că Ultreya e Suseya, pelerinilor. Și nu uitați: toate cu măsură, mai puțin trăitul și iubitul. Din ălea, cât vi-i sufletul de mare. Infinit!

Pe Ioana o găsiți și aici.

Și tu poți scrie pe Catchy! ?

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Condamnată să fiu mișto

Cetatea dorurilor mele

Violată, a cerut să fie eutanasiată

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
63,602 views

Your tuppence

  1. Elena / 5 April 2019 14:12

    Foarte frumos scris articolul 🙂 Multa bafta in continuare.

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro