Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

Am patruzeci de ani și m-am îndrăgostit ca prostu’

25 May 2018

Marietta Dobrin“Cel mai mult mă enervează că o iubesc. Că o iubesc pe ea. Acum știu sigur și asta mă sperie cel mai mult. Mă enervez și mă minunez; cum dracu s-o iubesc după atâția ani? Și de ce acum, de ce n-am iubit-o de la început, ce-mi place acum și nu mi-a plăcut atunci? Frate-meu zice că și-a păstrat sânii aia mișto și i s-au lărgit foarte sexi șoldurile, că în mintea mea de mascul o asociez cu o parteneră de viață tocmai bună de crescut câțiva plozi mucioși și urlători. Aiurea, nici prin gând așa ceva.

Psiholoaga aia de soră-mea zice că atitudinea ei m-a pus la pământ, că nu-și mai pleacă ochii când vorbește cu mine, ba chiar mă privește insistent, de parcă ar sfredeli, ar căuta ceva ce a pierdut demult, că răspunde simplu și răspicat, că face glume și aluzii cu o eleganță care mă incită și la care nu știu să-i dau replici memorabile, care să o facă să-și plece privirea aia iscoditoare și sexy. Am patruzeci de ani și m-am îndrăgostit ca prostu’ de una pe care aș fi putut foarte bine să o fac să-mi cadă în brațe la douăzeci, dar atunci aveam alte privighetori în cap, alte livezi de străbătut, alte fructe mature, zemoase, de gustat.

femeie fereastra flori

Afară, primăvara își face de cap, înflorește peste capetele oamenilor bijuterii care mai de care mai colorate și mai parfumate sau le îngroapă gleznele în covor verde, crud și stropit cu floricele tinere, plăpânde, delicate. Eu stau închis în casă, în loc să-mi bucur ziua cu frumusețea asta lăsată de Dumnezeu, stau la biroul din lemn vechi de mahon, moștenit de la unchiu-meu, anticarul, și mă chinui să termin un proiect, o sală de sport pentru un tânăr antreprenor. Am ros capetele la cinci creioane, am mototolit două sute de metri de hârtie milimetrică, am înțepat cu compasul guma de șters până când a devenit ca o strecurătoare și gândul de la ea n-am reușit să-l mut nici măcar doi milimetri.

„Situația e gravă, dacă n-ai venit aseară la meciul de tenis și la berea în parc”, a concluzionat, râzând, Mihai, proprietarul clubului de tenis la care merg de două ori pe săptămână cu băieții și prietenul meu din copilărie.

Adevărul e că dragostea face din om neom, că-i zburătăcește mintea și i-o mixează  mai ceva ca un blender performant, de ultimă generație. Stau în cameră și visez la ea, activitatea mea preferată din ultimele trei săptămâni, cinci zile și șaisprezece ore, de când s-a întors în oraș, îmi imaginez că stă ghemuită în fotoliul din fața mea și răsfoiește concentrată o revistă de design de interior, că întinde mâna fără să privească spre măsuța rotundă din stânga și apucă în degetele subțiri ceașca de cafea espresso, apoi mă privește lung și-și muscă insistent și delicat colțul gurii. Am schimbat de două ori poziția fotoliului ca să scap de viziunea asta, dar fără folos. Când fotoliul era lângă fereastră, ea își răsucea cu aer distrat o șuviță groasă de păr și privea, zâmbind, dincolo de lumea noastră, a casei, apoi, când își întorcea privirea spre mine, devenea caldă și plină de promisiuni; când l-am pus lângă biroul meu, ca să formeze un L, situația s-a complicat. LAURA, LAURA, LAURA… asta îmi apărea în față ochilor în mod intermitent, ca pe firmamentele marilor teatre.

„Scrie-i o scrisoare”, mi-a zis Lena, prietena noastră comună, „altfel o iei razna, dacă n-ai făcut-o deja” și a chicotit ca un copil poznaș.

O scrisoare. Să-i scriu o scrisoare. Ca să-i spun ce? Că mi-e gândul mereu la ea, că nimic nu mă mai face fericit când ea nu e prin preajmă, că visez ca un adolescent plin de coșuri la fata de la balul bobocilor, că-mi duduie inima ca un diesel când, pe stradă, mi se pare că-i văd silueta, că nu mi-am sunat niciodată atât de des prietenii ca să aflu vești despre ea, că vreau să o respir, să o simt fremătând sub degetele mele, să-i văd pașii desculți prin casă, să-i colecționez șoaptele în fiecare noapte și privirea somnoroasă în fiecare dimineață, să-i mângâi cu privirea fiecare contur și să-l învăț pe de rost, ca pe o hartă prețioasă, să gătesc pentru ea și să o privesc în extaz cum mestecă lent și cuminte, să-i umplu brațele cu flori fără vreun motiv special, să o trăiesc așa cum nu am mai trăit nicio altă iubire: prețuind-o, venerând-o, adorând-o…?”

Pe Marietta o găsiţi întreagă aici.

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

40 de forme de a muri (II)

Există o reţetă a fericirii?

Nu ne-am luat la revedere, așa că îți scriu aici

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
6,941 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro