Am răbufnit prea târziu

Daniela Toader

28 October 2015

daniela toaderCând am plecat, mi-au urat drum bun şi „toate cele”. I-am privit mirată, „formatată”. Bunica mă învăţase că oamenii nu pot fi înlocuiţi, că oamenii sunt unici, că ei, oamenii, lasă în urma lor un semn propriu, personal, imposibil de duplicat, de copiat de „lipit în locul altuia care tocmai ce s-a dus”. Bunica nu mă învăţase bine, dar eu îi luasem cuvintele drept literă de lege, aşa cum erau, spuse din suflet, le pusesem pe pâine şi apoi le gustasem în bucăţele mici, pe care le plimbam prin toată gura înainte să le înghit. Să le simt gustul, semnificaţia aceea ascunsă în spatele unor litere.

Când eram mică nu înţelegeam cu stă treaba cu semnificaţiile, doar prin clasa a zecea am început să înţeleg. Ni se cerea analiză literară la Minulescu, Sorescu, Stănescu şi, pentru că eram foarte deschisă, foarte înţelegătoare, foarte cuminte şi foarte aşezată, încercasem să fac analiză literară la Minulescu, Sorescu, Stănescu. Ieşise o varză transpusă în litere mici, prost caligrafiate. Niciodată n-am reuşit să trec cu brio testul de caligrafie. Dar asta, desigur, e altă poveste. Profesoara de română din liceu detesta tot ce semăna a varză străină de propria varză – viziune asupra lumii şi a vieţii –  drept pentru care ne considera pe toţi o clasă de verze verzi. Noi tăceam cât tăceam, căci aşa era regula pe atunci, să taci şi să asculţi, apoi izbucneam. În felul nostru naiv, dar izbucneam. Revoltă genetică încă nestăpânită de sistem. Pe profesoara de română n-am reuşit s-o schimbăm – nu aveam cum, eram prea mici şi prea naivi – dar am învăţat că, din varză în varză, se creează o oarecare deschidere. Mică, dar suficientă pentru a stârni o oarecare revoltă împotriva regulilor dictate de alţii. Prima mea revoltă, un fel de nebunie în faşă, transpusă în versuri. Minulescu, Sorescu, Stănescu îşi făcuseră treaba. A fost perioada mea verde şi crudă, în care evadam fără să ştiu dincolo de nişte reguli picurate cu pipeta şi luate ca atare.

fata

Încet-încet am învăţat că totul, dar absolut totul se consumă. Adică totul, dar absolut totul trece şi lasă un loc liber. Gol. Disponibil. Oamenii, locurile, sentimentele, trecerile, gândurile, toate se consumă. Uneori urmele dor, alteori nu. Durerea e relativă. Trece. E înlocuită de altceva. Nimic nu-i de ne-înlocuit. Nici măcar cuiele. Rugina îmblânzeşte cuiele. Cuiele cad şi regulile se schimbă. Aşa-i făcută lumea, să fie într-o continuă schimbare. Orice schimbare doare. Plânge. Lacrimele udă. Există momente mai ude ca altele. Momentele acelea-eternitate care „formatează” fără să ştii. Verzele acelea impuse de alţii. Verzele acelea mâncate de toţi. Există răbufniri la verze şi mai există şi ruşinea răbufnirii. Acceptarea tacită a verzei. Frica de degete, frica de vorbe, frica de frică.

Mama a divorţat când aveam doar nişte anişori. Puţini de tot. M-au crescut bunicii, că mama era la şcoală. Bunicii îi spuneam „mama” şi mamei îi spuneam pe nume. Nimeni nu ştia de ce. Nici măcar eu. Am crescut acolo, în ograda aceea mică, cu zece găini, cu un bunic super-protector, o bunică erou al muncii socialiste şi o mamă erou al meu. Tragedia mamei n-am înţeles-o decât undeva prin clasa a opta când am prins o discuţie în care era vorba despre mine. Nu trebuia să fiu. Adică nu eram programată să fiu. Şi, totuşi, eram. Adică s-a întâmplat şi asta a fost să fie. Soarta a spus, soarta a făcut. Şi a fost să fiu. Nu exista pe atunci posibilitate de abandon. Din această cauză – şi probabil nu numai – am crescut cu ideea că „nu trebuie să”. În orice caz, nu până „la vârsta de”. Și cu toate garanţiile „că” în caz că se întâmplă, acel cadru legal la întâmplare. Şi pentru că nu multă vreme n-a existat cadru legal, n-a fost să fie. Şi pentru că n-a fost să fie, a existat spaţiul acela liber, gol, disponibil. Şi pentru că exista acel spaţiu liber, gol, disponibil m-am apucat să-l umplu cum cerea legea. Platonic. Imaginar. Un fel de revoltă transpunsă în vise. A doua mea mare revoltă. Şi am tot umplut până au început să se schimbe puţin şi oamenii, şi regulile, şi gândurile, şi sentimentele. M-am speriat când l-am auzit pe Brucan cum vorbea despre durata schimbării. Îmi venea să țip, să-i spun că-i prea bătrân să înţeleagă că dorinţa accelerează totul. N-am ţipat destul de tare, încă mai număr. Şi tot număr şi-i întreb pe cei din generaţia mea dacă numără şi ei. Şi mulţi îmi spun că da, că s-au obişnuit aşa, să numere. Că e felul lor de a ignora frustrarea dictată de vremuri. Că este felul lor de a vomita verzele acelea băgate pe gât de alţii. Că este felul lor de a umple spaţiul acela gol impus de regulile vremurilor.

Şi atunci, mă întreb cum ar fi fost dacă n-ar fi fost? Ar fi fost, desigur, cu totul altfel.

Mi-a fost şi mie frică atunci. De atâta frică am tăcut, am înghiţit și am răbufnit cu întârziere. Prea târziu. Verzele sunt deja toate consumate. Căci totul, dar absolut totul se consumă. Adică totul, dar absolut totul trece şi lasă un loc liber. Gol. Disponibil. Oamenii, locurile, sentimentele, trecerile, gândurile, toate se consumă. Uneori urmele dor, alteori nu. Durerea e relativă. Trece. E înlocuită de altceva. Nimic nu-i de ne-înlocuit. Nici măcar cuiele. Rugina îmblânzeşte cuiele. Cuiele cad şi regulile se schimbă. Poate doar regretele să rămână…

Pe Daniela o găsiți toată aici.



Citiţi şi

Luna nouă în Scorpion, 18 noiembrie 2017

Azi mi-a venit de vreo zece ori să plâng…

Nu vine nimeni să te salveze și tu știi asta…

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
31,807 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro