Amazonia în sol minor

Liana Oprea

20 February 2012

Santa Clotilde (alintată de locuitori Santa) e greu de descris după standardele unui sat sau orășel din România. Așezat pe malul apei, se întinde mai mult în uscat decât de-a lungul lui Rio Napo, unde de altfel are aspectul comun oricărei așezări dintre cele mici din Amazonas-ul peruan: pontonuri minuscule la care e ancorată câte o canoe, dinspre care se conturează acoperișul din frunze de palmier al vreunei case din lemn, fără geamuri la ferestre. Toate construcțiile arată aproape la fel, fie că sunt depozite, case de locuit, bodegas sau posturi de radio.  Totuși, Santa e singura așezare mai mare (restul reducându-se la dimeniunile unor cătune) de la Mazán încoace, pe Rio Napo, până în Ecuador. Pentru mine, e ultima stație de unde pot lua vaporul care vine de la Iquitos și merge până la Cabo Pantoja, punctul de frontieră peruan cu Ecuadorul, și se situează cam la jumătatea distanței dintre Iquitos și Pantoja.

 În a patra sau a cincea seară de când mă aflu în Santa Clotilde, am vești despre Andy, vaporul. Se zvonește că ajunge aici în noaptea asta pe la două, și că cel mai probabil va staționa până în zori.

Intru discret în alt ritm, dar pe dinafară continui să beau bere și să râd cu oricine e dispus – și toată lumea e dispusă. Seara, pe terasa hospedaje-ului Bella Durmiente, cu Frank din Lima și câțiva din cei recrutați de compania petrolieră pentru care lucrează, cântăm acompaniați la chitară de un puști de vreo 16 ani, cu breton negru și ochi melancolici. În afară de doi sau trei, descoperiți cu hepatită B, toți primiseră avize de sănatate bune.

Mai târziu, când mă pregăteam să mă culc, mă trezesc cu băiatul cu chitara, în lacrimi. La început nu înțeleg ce spune, și mă intimidează plânsul lui, mă simt stingheră și aș vrea să mă transport rapid în altă parte – așa cum se întâmplă de obicei când te pomenești în preajma lacrimilor altuia.

Treptat, reușesc să înțeleg că vrea să-mi vândă mp3 playerul lui – un strămoș al mp3 playerelor, suspendat în evoluție undeva între walkman și cele de acum. Eu, ce-i drept, îmi nenorocisem aparatul de muzică în urechi în avionul care mă adusese la Rio de Janeiro, pentru că, după ce îl sosasem din greșeală în dulceața de căpșuni de la micul dejun Air France, încercasem în infinita-mi înțelepciune femeiască să-l spăl la chiuvetă. Dar acum lipsa aparatului mi se astupase de mult, așa că în afară de a mă minuna zâmbind la broderiile (de la ayawaska încolo transparente pentru mine) realității în care toate lucrurile se leagă între ele și fiecare minus are plusul lui, nu găseam că vreau să fac altceva.

Printre lacrimi care stau în sfârșit să se usuce, băiatul îmi spune o istorie legată de vaporul care urma să sosească, și de sora lui care e pe vapor, și de el care, pentru că îl respinseseră la testul clinic, nu avea bani să se întoarcă acasă. În definitiv, îmi cerea 50 de soli. Am încercat să-i dau 30, dar a refuzat spunând că pentru a rezolva situația e prea puțin. Banii mei erau cam numărați până la sfârșitul călătoriei, Brazilia costase scump și o șpagă dată pentră că intrasem, din greșeală, clandestin în Perú căpătase o oarecare greutate. O meteorică parcimonie conversează în capul meu cu cineva care spune că mă simt prost zgârcindu-mă.

După câteva argumente și contraargumente amândouă vocile dispar, și se duc, probabil, să continue discuția la o bere. În loc, apare o voce care mi-e mult mai simpatică, și care zice că, chiar dacă puștiul mi-ar turna o minciună, sau povestea lui ar fi adevărată, nu contează. Că ceea ce contează într-adevăr este că pe fața, hainele, în ființa lui se citește cert faptul că îi vor folosi mai mult nenorociții de 50 de soli decât mi-ar folosi mie vreodată, mie care mă întorc la mp3-uri profesioniste, Internet, o garsonieră într-un oraș european și nicio problemă insolvabilă. Așa că nici din milă, nici în dubiu, ci pur și simplu pentru că așa vreau, îi dau cei 50 de soli.

Mă trezesc înainte de răsărit (politica este ca lanchas, vapoarele mari, să nu plece din porturi pe timp de noapte) și aflu că Andy a tras, în sfârșt, la mal în Santa Clotilde. Plouă masiv, apăsat, fără fir de vânt, așa cum numai în Amazonia am văzut. E vară în Perú.



Citiţi şi

Vai, dar nu trebuia!

”Splendidul loc al fericirii supreme…”

Cinci secrete esenţiale pentru a fi feminină în 2016

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
935 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro