Aclamat în plan internațional, romancierul André Malraux a fost recunoscut drept un istoric de artă destul de excentric, dar temerar, o persoană plină de spirit, care i-a ținut companie (timp de-un sfert de veac) lui Charles de Gaulle și care nu s-a dat în lături de a-i fi chiar și „bufon” ocazional. Din poziția sa, de Ministru al Culturii, a jonglat cu protocolul și a reușit să pună la punct, alături de first lady a S.U. A. – Jaqueline Kennedy – , o „vizită” a celebrei Mona Lisa/Gioconda peste Ocean, fiind expusă (în 1963) la National Gallery din Washington, apoi la Metropolitan Museum din New York.
PHOTO: AP IMAGES
Preşedintele John F. Kennedy participă la dineul în cinstea Ministrului Culturii din Franţa, André Malraux (11 mai 1962)
Persuasiv peste medie, aproape de manipulare, Malraux este văzut de biograful Olivier Todd ca o persoană „cu o capacitate formidabilă de-a contopi posibilul, imaginarul și realul până a le omogeniza”, mărturie care contravine legendelor create în epocă despre André Malraux. Anumite dâre de umbră din biografia lui Malraux, inclusiv activitățile neclare din Rezistență, au dus la erodarea legendei.
Alături de biografia semnată de Jean Lacouture (în 1973), de numeroase alte publicații și mărturii, cartea lui Todd (publicată la editura Gallimard) ar putea să ducă la dărâmarea mitului. Pornind de la citatul filosofului Raymond Aron despre Malraux „o treime genial, o treime fals, o treime de neînțeles”, Todd încearcă să stabilească care ar putea fi diferitele fațete ale scriitorului, văzut ca un real geniu, dar luând în considerare și partea de mistificare, aferentă unei asemenea persoane.
Malraux a scris sublim, viața sa derulându-se după un ritm ciclotimic, alternând depresia cu avântul creator. De asemenea, nimeni nu-i poate contesta talentul oratoric, cel care-l făcea să-și fascineze orice auditor. Practic, a fost o mare personalitate, dar care adesea a eludat căile corecte. Rămășițele legendarului Malraux au fost transferate, cu fastul cuvenit, în 1996, la Pantheon. Nu trebuie să pierdem din vedere faptul că la geneza faimosului roman La Condition Humaine au stat unele colaborări cu Kuomitang-ul și întâlnirile cu anumiți revoluționari chinezi. Tot el a fost cel care-a purtat discuții cu Stalin… despre metafizică, s-a întâlnit cu T.E. Lawrence, a fost militant în Războiul civil din Spania, contra forțelor lui Franco și, o bună parte din război, a fost erou al Rezistenței. Apoi, în calitate de Ministru, a întreținut schimburi (profund filosofice) cu Mao, Nehru și-a mers în misiuni politice secrete.
“Soyons serieux!/ Să fim serioși!” obișnuia să spună adesea Malraux.
Nimeni nu poate contesta harul scriitoricesc prin care s-a făcut, de altfel, remarcat adevăratul Malraux. Totuși, latura pur omenească lasă la iveală un aventurier, adesea chiar obraznic, dar plin de curaj. Începuturile sale se leagă tot de carte, fiindcă a fost anticar, dar unul care s-a căsătorit cu o tânără femeie bogată. Într-atât de temerar a fost, încât, după ce-a intrat într-o criză financiară, a furat (împreună cu soția sa, Clara) statui dintr-un templu cambodgian, drept pentru care-a fost arestat. Plin de curaj, la întoarcerea din Indochina, a publicat articole într-un ziar anti-colonialist, neagreat de autoritățile franceze.
O bună perioadă de timp, a călătorit în afara granițelor și chiar a avut relații cu Stalin. Întotdeauna a știu să speculeze situațiile avantajoase, se zvonea chiar că purtase uniformă făcută de casa Lanvin. Todd susține că activitățile sale din Rezistență au fost, în mare parte, false. În timpul războiului, de fapt, el adus un trai confortabil, alături de amanta sa, în sudul Franței, insensibil la realele pericole la care erau expuse soția și fiica sa, evreice. Știind să speculeze orice situație, în 1944, la mult timp după ce frații săi vitregi activaseră în Rezistență, face și el mișcări anti-naziste. Todd scoate în evidență faptul că manevrele lui Malraux sunt doar simple speculații care vor să-i evidențieze merite pe care, de fapt, nu le are. Biograful iconoclast pretinde că Malraux își arogase unele merite pe care nu le poseda: grade școlare, limbi (străine) pe care nu le vorbea. De asemenea, susține că acele conversații pe care le-ar fi avut cu Stalin (pe care nu l-a întâlnit) sau cu Mao (pe care l-a cunoscut tîrziu, într-un cadru oficial) au avut loc doar în mintea scriitorului și apar în memoriile sale fascinante, intitulate Antimemoires.
„Nu l-am blamat pentru că n-a luptat în Rezistență. Oare câți francezi au făcut asta?” a declarat Todd, cel care a redactat și biografia romancierului Albert Camus. Autorul îi găsește lui Malraux vina de a-și fi mistificat propria-i viață. Susținând, în continuare, că celebrul scriitor era mitoman, Todd relevă un neadevăr: la întoarcerea sa din Rusia (1934) susținea că s-a conversant cu Stalin, deși chiar el știa că era o minciună gogonată. Mitomanii – e de părere jurnalistul Todd – sfârșesc prin a crede propriile povești, chiar în cele mai amănunțite detalii.
Un aspect crucial al vieții lui Malraux l-a reprezentat legătura cu generalul de Gaulle, cei doi având o relație aproape filială. Deși nu i-a oferit poziții-cheie, de Gaulle știa „că nu poți lăsa intelectualii să se joace cu chibriturile”. Mereu în compania sa, uneori obositoare, omul de stat l-a protejat mereu pe scriitor. Malraux n-a fost niciodată un om de dreapta, dar a devenit un gaullist, fapt ce este mai puțin contradictoriu decât pare. Mereu au fost într-un binom complementar. Jurnalistul Olivier Todd susține că cei doi se intimidau reciproc și ambii doreau să fie ce reprezenta celălalt, ca într-un fel de tradiție a Republicii a cincea. De Gaulle voia să obțină o certificare a sa în calitate de scriitor, iar Malraux i-a oferit-o; de cealaltă parte, scriitorul dorea să fie om de Stat, iar de Gaulle l-a împuternicit Ministru.
André Malraux şi Charles de Gaulle la inaugurarea casei de Cultură din Bourges
Pe măsură ce înainta în vârstă, tarele ieșeau în evidență. Todd declară că Malraux „a fost alcoolic pentru că era depresiv, nu depresiv din pricina alcoolului.” Abuzul de alcool, asociat și cu droguri făcea să apară eufemismul „criză de malaria” în situațiile în care Malraux era indisponibil în calitate de om de stat. Pe lângă multe alte neajunsuri observate de oamenii din jurul său, Malraux avea nenumărate ticuri însoțite de o strălucitoare logoree. Todd subscrie la teoria (nedovedită în acest moment), potrivit căreia Malraux suferea de sindromul Tourette.
Jurnalistul își încheie argumetația susținând că a rămas uimit în fața unui interviu televizat, urmărind, cu fascinație, gesturile și discursul lui Malraux. „A fost absorbit de ceea ce spunea și s-a oprit. Asta făcea parte din ceea ce înseamnă Malraux la televizor: atracție-repulsie. E fascinant. Ce spectacol!”
Traducere şi adaptare, Mădălina Dumitrache
Citiţi şi
Portret de țară în pragul tulburelului
Luna Nouă din Gemeni de pe 6 iunie 2024 – Venus promit dragoste, pace, bani și succes
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
