Cu Maria Antoniac nu m-am întâlnit niciodată. Am cunoscut-o însă prin intermediul artistului Anne Tognaq, ale cărei lucrări le-am admirat şi în galeriile virtuale şi în cele din România şi, mai ales într-o vară când a expus acasă, la Suceava. Cu Maria Antoniac nu am stat niciodată de vorbă, dar pe Anne Tognaq am simţit-o aproape de sufletul meu şi am reuşit să-i mângâi arta. Vă invit martori la taifasul cu amândouă.
Anne Tognaq – artistul sau Maria Antoniac – femeia?
Pentru o mână de oameni sunt artistul şi ei apreciază ceea ce fac. Mă hrănesc cu asta, n-aş putea trăi altfel. Cred că face parte din condiţia umană. Nu ştim ce căutăm pe aici, însă ne croim drumul în aşa fel pentru că ne dorim ca tot ceea ce facem să suscite sentimente puternice. Despre femeia din spatele penelului nu ştiu ce-ar fi de spus. Specimenul femeii – în sensul propriu – a dispărut demult. Exagerăm lamentându-ne uneori, însă e acceptabil, ba chiar normal să fii dură şi hotărâtă atunci când situaţia impune. Anne Tognaq este numele meu scris într-un mod extrem de franţuzit. A fost o strategie de marketing a galeristei din Wuppertal; ideea mi-a plăcut – de ce să nu recunosc? – şi am preluat-o.
Moldoveancă strămutată la Bucureşti…
Consider un dar de la Dumnezeu faptul că m-am născut la Rădăuţi. Oraşul unde influenţa austro-ungară se îmbină frumos cu romantismul răvăşit în caracterul oamenilor rămâne în sufletele celor plecaţi de acolo. Noi, bucovinenii, ne purtăm originea ca pe o aură. Nu m-am rupt nicidată de oraşul meu natal.
Şi pictura…?
Tatăl meu, Alecu Antoniac, a fost cel care m-a făcut să iubesc mirosul iute al uleiului de in şi îi mulţumesc acolo unde e acum că mă lăsa să mâzgălesc lângă el. N-o să-l egalez niciodată.
Pânzele sunt pline de mişcare… femei, dans…
Sunt fascinată de corpul omenesc; este un adevărat miracol. Iar lumea baletului – cu frumuseţe, epuizare şi mister – este povestea romanţată a destinului fiecăruia. Cu muchi contorsionaţi, dureri de boante şi lacrimi de fericire…
…dar şi clowni, grimase. O reacţie-manifest?
Nu e o reacţie-manifest. Eu iubesc clownii şi mă transform (ca noi toţi) în copil când sunt în preajma lor. Păcat că filmele americane, cu scenariile lor stupide, au dat un sens peiorativ personajului.
America?
Voi vorbi despre America, continent pe care vei găsi întotdeauna respect pentru cultură, în general. Americanii au un mare respect pentru realismul în artă. Nu contează de unde vii, dacă ai ceva de spus se porneşte acea maşinărie pentru a fi propulsat. Ca artist, nu-ţi cari lucrările, nu te ocupi de pliante sau comunicate de presă la vernisajul unei expoziţii. Doi ani petrecuţi peste ocean m-au făcut să respect societatea americană pe care, europenii, din frustrare (cred), o consideră lipsită de substanţă şi superficială. Solidaritatea a fost doar un deziderat până la naşterea societăţii americane. Aş spune că avem o atitudine de cucoană frustrată atunci când vorbim despre America.
Purtaţi ie…
Ţin foarte mult la iile mele. Nu ştiu să fiu “în trend”, însă îmi port iile cu mare mândrie. Şi au fost admirate peste tot în lume.
În afară de pictură?
Pe pânză e lumea mea perfectă, pânza mă înveseleşte, mă simt ca un copil şi descopăr mereu ceva nou. Astfel devii mai puternic, îţi hrăneşti sufletul, devii mai bun. Dar modul meu de viaţă mă ajută să mă bucur de fiecare clipă. Am momente în care ador să gătesc, alteori îmi iau aparatul foto la gât şi caut poveşti pe stradă, alteori fac dezordine încercând să fac curăţenie… Nu fac nimic doar pentru că “aşa se cade”.
Pentru cine faceţi ce faceţi şi ce veţi mai face?
Am o fiică, Ruxandra. Este un om extraordinar şi este cel mai bun prieten al meu. Este tot ce şi-ar putea dori o mamă. Nu am altă raţiune de a trăi, iar tot ce am făcut până acum a fost datorită faptului că m-a sprijinit necondiţionat. Proiectele de viitor sunt doar proiecte, iar dacă vorbesc despre ele ştirbesc din probabilitatea de a fi puse în practică. E o superstiţie.
Se poate trăi din artă, Anne Tognac?
În străinătate se poate trăi din artă. Şi încă foarte bine. În ţară, noţiunea de artist e mutilată. Tenori umiliţi de foame sunt marginalizaţi, iar fătucile siliconate cu voci oftate cotropesc media ca făcând parte din lumea artistică. Deci, se poate trăi dintr-un fel de artă şi aici.
Culoarea, prietenia, dragostea?
Culoarea este Lumina. Perfecţiunea în artă o atingi atunci când reuşeşti să îmbini culorile pe pânză astfel încât să nu fie sesizabilă trecerea de la o culoare la alta. Poate că roşul meu este acelaşi cu galbenul altcuiva. Despre celelalte două nu cred că am un răspuns, iar dacă îl voi găsi probabil că nu-mi va mai fi de nici un folos.
Citiţi şi
Când și cum se maturizează erotic un bărbat
Peggy Guggenheim: “Cumpăr o lucrare de artă pe zi și trăiesc la maximum”
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
