Mai e puțin și decolăm. Îmi prind centura de siguranță și ascult, mecanic, instrucțiunile însoțitorilor de zbor. Doamne ferește să fim vreodată nevoiți să le urmăm! Mai ales că, recunosc, niciodată nu pot fi atentă în totalitate, căci gândurile zboară înaintea mea… la vacanță.
Obișnuiesc să răsfoiesc mereu revista pe care o găsesc în dreptul scaunului. Mai citesc interviuri cu oameni de succes, dar și recomandările turistice pentru cele câteva țări pe care compania de zbor decide să ni le prezinte. Idei pentru vacanțe viitoare, city-break-uri la prețuri atractive. La fel de atractive ca și paginile colorate și lucioase ale revistei care ne dezvăluie destinații exotice, cu palmieri înalți și mări albastre sau cu clădiri vechi și elegante, interbelice, ba chiar restaurante și terase șic. Toate ne îmbie să le vizităm.
Dau pagină după pagină și rămân consternată la imaginea de prezentare a României. Trei fotografii alăturate, care îi îndemnau pe turiști să ne viziteze țara: centrul vechi al Timișoarei, câțiva oameni în straie populare, prinși în horă și… o căruță trasă de cai, care ducea undeva, pe un drum de țară neasfaltat, o familie nevoiașă!
Recunosc că simt un soi de revoltă. Cine o fi ales să expună asemenea fotografie? Asta să fie imaginea României?!
Uit de vacanță, căci îmi năvălesc în minte amintiri din anul cât am locuit departe de casă… Și întrebările prietenilor, la întoarcere: “Nu te-ai gândit să rămâi în Italia? De ce? Nu ți-a plăcut? Sau… nu te-ai putut adapta? Ai avut experiențe neplăcute acolo?Am auzit că sunt puțin rasiști. Ai simțit asta?”
În primul rând, termenul “rasist” îl consider inadecvat. Căci suntem toți europeni, arătăm cam la fel, împărtășim cultură și religie asemănătoare, ba chiar avem aceleași origini… Altfel- tare greu mi-a fost să le explic… Doar cine locuiește departe de țară înțelege mai bine despre ce vorbesc…
Mi-a plăcut Italia și mai ales Roma, poate mai mult decât oricare alt loc. Mai ales că am cunoscut viața “romană” îndeaproape. Și nu la modul superficial, cum o fac turiștii. Iar perioada masteratului de acolo a fost, probabil, cea mai frumoasă experiență a mea. Iar eu- nu, nu am avut experiențe neplăcute acolo. Din contră. Am avut norocul să întâlnesc oameni deosebiți, colegi și profesori excelenți.
Însă, recunosc că aproape că mă dureau unele remarci, care se voiseră, de fapt, a fi complimente: “ Ești din România? Cum se poate?! O fată așa drăguță și educată?!” exclamase odată cineva. Sau altă dată: “Ai zis că studiezi aici?”. Apoi, citindu-i-se mirarea din priviri și voind să se convingă că înțelesese bine: “Scuză-mă, n-ai zis cumva că ești din România?!”…
Iar într-o zi, puțin fâstâcit, un coleg italian mă întreabă: “ Uite, sper că nu te superi… voiam să știu ceva. Am ieșit odată cu o fată de la voi. De fapt din zona Moldovei… e tot România, nu? Și mi-a zis că nu avea toaletă în casă… ci undeva… în curte… cică așa e la voi… cum vine asta?! E adevărat?!”
Am încercat să nu-i arăt cât m-a enervat întrebarea lui. Și fata care-i povestise asta! Dar mi-am dat seama că, pe la noi, în multe sate, de fapt, asta e realitatea… Ba încă, în unele locuri, nici electricitate nu există… Unde mai pui că nici prin cap nu mi-a trecut să-i povestesc că masa multor țărani români constă în oul proaspăt luatdin cuibar și ceapa verde, culeasă din straturile săpate cu grijă. Iar desertul este chiar mărul din pom. Căci, chiar și în secolul nostru, România se bazează încă pe economia naturală…
Am decis să mă întorc în țară, după ce mi-am terminat studiile. Am fost printre puținii studenți care s-au mai întors… Am venit atunci cu autocarul. Și de aceea, am avut mai mult timp să reflectez.
Am știut când am intrat în România. Eram confuză. Îmi părea rău că părăsisem o țară atât de frumoasă, unde îmi făcusem o mulțime de prieteni și adunasem atâtea amintiri… Veneam mai bogată cu o experiență. Și cu o diplomă în plus.
În același timp aveam un sentiment de ușurare. Că nu mai trebuia să mă “justific” că-s româncă… Că nu mai trebuia să răspund la întrebări de genul: “Cât e salariul minim în țara ta?” Salariu pe care îl mai “umflam”, puțin, ca să dăm bine în fața acestor străini care ne judecau sau ne compătimeau. Iar eu nu voiam mila lor.
Știam că intrasem în țară. Căci autocarul nu mai mergea lin, ca până atunci, ci se mai poticnea în câte o groapă. Sau șoferul era nevoit să pună o frână bruscă, ca să evite un câine…
Dar mai ales știam că sunt deja în România, căci se înserase și pâlcuri de bătrâne se strângeau pe băncile din fața caselor lor de la stradă. Nu am mai văzut în alte țări băncuțe în fața porții. Și nici bătrâne cu basma. Căci bătrânele noastre de la sate încă mai poartă basma. Mă înduioșează să le văd purtându-și basmalele înflorate. Căci așa știu ele, că-i rușinos să-ți mai arăți părul, podoabă de preț, după o anumită vârstă. Și atunci și-l strâng, cuminți, sub acea pânză colorată… Sunt poate prea cuminți și prea umile… dar, altfel, poate așa suntem noi, ca nație. Umili și… tare primitori cu străinii. Căci fața oricărui român se luminează atunci când întâlnește un străin.
Și empatici și solidari mai suntem noi, românii. Căci am fost cu toții… “Charlie” acum câțiva ani. Și n-am știut cum să ne manifestăm altfel tristețea și revolta față de oribilul atac terorist asupra cunoscutei reviste de satiră franceză, “Charlie Hebdo”, decât declarându-ne, așa, simbolic, cu toții, “Charlie”… Rețelele de socializare erau împânzite de mesaje de solidaritate- „Je suis Charlie”…
Azi suntem… “Simona” (click!). Căci așa ne revoltăm noi acum împotriva caricaturii apărute chiar în acea revistă de satiră franceză, care o prezintă pe Simona Halep, proaspăta câștigătoare a trofeului de la Roland Garros, într-o ipostază atât de jignitoare pentru noi, toți românii: bucurându-se că va aduce în țară…”fier vechi”…
Eu cred că nu ar trebui să fim nici “Simona”. Ci doar noi înșine, cu toții. Să uităm de orice “spirit de turmă” și să ne păstrăm demnitatea.
Să o admirăm pe Simona, ca și pe alte simboluri ale sportului românesc, ca Nadia Comăneci sau Hagi, adevărați ambasadori, care ne-au făcut cunoscută țara peste hotare. Dar să încercăm să nu fim mândri doar datorită lor.
Și să nu uităm că mai avem motive să fim mândri. Și imagini spectaculoase cu care să ne atragem turiștii străini și să le schimbăm percepția despre România. Căci, probabil, nu e doar vina lor că gândesc așa.
Iar în revistele de prezentare a locurilor de vizitat să punem imagini din Delta Dunării sau de pe Clisură. Să ne facem cunoscuți munții semeți sau pădurile virgine. Marea. Cetățile medievale sau castelurile somptuoase. Mai ales Castelul lui Dracula, de care ei sunt atât de interesați. Ba încă chiar controversatul Palat al Parlamentului. Sau câteva dintre operele lui Brâncuși, care pot fi admirate în parcul din Târgu- Jiu… Căci România nu poate fi reprezentată de… o căruță cu oameni nevoiași… Imagine care ne întoarce în timp cu o sută de ani chiar în anul sărbătoririi centenarului!
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
La câți stăpâni poate slugări și lacheul Simion?
Cine se tot amestecă în problemele interne ale României?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
