Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

Avanpremiera unei sinucideri

10 September 2018

Circulația metroului pe ruta Berceni-Pipera este îngreunată de o tentativă de sinucidere. Salvatorii SMURD acordă asistență unui bărbat care a căzut între șinele de metroul la stația Constantin Brâncoveanu. Vă rugăm să aveți răbdare și să nu vă înghesuiți la punctele de coborâre sau la ieșirea din stația de metrou. Vă mulțumim!

Se auzea pentru a treia oară anunțul acesta bizar și începea să devină ușor ușor angoasant, rupând șirurile amintirii care se așterneau acum, mai vii ca niciodată…

Scriam întruna: „Cămașa se stinse cu un oftat fin pe marginea covorului, ca spuma unui val ce sărută năvalnic pietrele țărmului îndrăgostit de mare și, preț de un moment, străfulgeră cu albul ei electric obscuritatea mansardei… Respirând adânc, din ultimele interstiții, cele mai profunde, îi deschise încet fiecare nasture și, odată cu el, fiecare amintire ce se trezea acum în inimă vibra frenetic până în creier, dogoritor. De acolo, cuminte, pleca spre vârful degetelor, răsărind pe piele acorduri de lunatice simfonii… în apropierea lui, numai eterică senzație de plutire, de vis neîntrerupt, departe de lume, într-o altă viață, numai căldură care lipea de corp redobânditul suflet, însingurat de veacuri, zbucium și chemare din adâncuri neștiute îi încleștau fibră cu fibră toată țesătura de carne și întreaga ființă…”

Scriam ca să uit, scriam de teama de a nu mă rătăci printre amintiri, scriam de foame și de sete.

Mă întreb de ce s-ar sinucide un bărbat tocmai la metrou și de ce-ar alege o metodă atât de dureroasă, mă gândesc, de riscantă (dacă rămâne doar paralizat sau ciung sau cu un handicap care l-ar face să supraviețuiască, dar să nu mai poată trăi?), de lipsită de eroism ( câți nu bombăne, acum, că întârzie la serviciu sau la vreo întâlnire importantă…), de expusă publicului, ca o piesă de teatru buf, cu un singur actor la care mulțimea asistă fără să înțeleagă, de fapt, pentru ce a fost chemată? Sinuciderea e un act asumat în deplină conștiință de cauză, el presupune luciditate și un sentiment al limitei pe care numai o inteligență superioară ți-l poate da, mai greu poate fi conceput ca un act de bravadă sau de exaltare, așa încât opțiunea pentru săvârșirea lui în văzut lumii ar deveni cel puțin ciudată… oricum, după moarte, nu mai stă nimeni să te aplaude sau să-ți plângă de milă, iar până acolo nu ești decât un ins care deranjează traiectoria de ceasornic rusesc a vieții unor oameni rutinați deja… teoria despre sinucidere e foarte complexă, poate doar filozofii existențialiști au reușit să îi dea o formă inteligibilă, e mai ușor să scrii despre dragoste – cu condiția să nu fii întrerupt de o banală tentativă de sinucidere (eșuată pe deasupra!), petrecută în metrou, într-o dimineață frumoasă de iulie când ai înaintea ta un început de carieră strălucită, dacă știi cum să te porți cu o comoară pe care destinul ți-o așază la picioare, ca o răsplată (firească, până la urmă) a abnegației cu care ți-ai făcut meseria până acum.

În compartiment rămăsesem doar eu și ei, semiobscuritatea și gândurile fiecăruia dintre noi, care umpleau aerul. El are o mină tristă sau poate obosită, din spatele ochelarilor cu greu pot ghici adevăratele sentimente. Atât simt, că odată au fost foarte fericiți și că pasiunea lor s-a transformat într-o povară care o purtau cu greu și pe care o ascundeau cu greu.

cuplu sarut

Vocea lui  venea de undeva de foarte departe, parcă rămăsese captivă într-un loc interzis…

– Cum ești?

Nici măcar nu-l privește, pe fața ei rămâne albă, nescrisă, tăcerea… ar putea îngropa întreaga lume, cu tot cu preoți și rugăciuni, în golul din ea… nici măcar nu se mai ferește să-și ascundă un oftat sacadat, ca după plâns…

– De ce mă întrebi? Să știu cum să-ți răspund… 

E în grimasa care-i pune în lumină ochii un început de sarcasm care nu e acid, nu e răutăcios, e o mască pe care și-o așază cu o naturalețe de fiecare dată și are un fel seducător în care își ridică o sprânceană, în timp ce își încruntă fruntea, ca și când s-ar strădui să vadă mai bine printre cuvinte, să știe cum să le drămuiască mai bine…

– Știi cum mă simt?… și-a ridicat bărbia și acum îl privește semeață, fulgerând… Și-a încruntat ambele sprâncene și, între ei, blocul de gheață s-a înălțat brusc, dinspre interior spre vârful aisbergului, tăios…

Așa cum m-ai lăsat, așa cum am rămas în pragul ușii acum mai bine de o jumătate de an, sau poate nu mai știi că ai luat tot din mine când s-a închis ușa în urma ta, tot, tot, tot… am încercat să respir și n-am avut nici un pic de aer, nici pentru două bătăi de inimă, am rămas ne-vie, ne-moartă cu otrava absenței tale care mi-a împânzit toate venele… ai știut tot și ai rămas la fel de rece ca un chirurg care a extirpat din mine, cu sânge rece, tot sufletul acesta pe care l-am ținut în secret doar pentru tine… ai știut tot… și m-ai privit cum mă zbăteam între vii și morți, acum stai în fața mea și mă întrebi cum sunt? La ce ți-ar folosi?

N-o credeam capabilă de atâta patimă, dar era în scrâșnetul cuvintelor ei un urlet lugubru de animal sfâșiat care nu se lăsa pradă morții fără să lupte până la ultima suflare… la încheietura mâinii, venele amenințau răzvrătite și în palmă i se încleștaseră de furie unghiile, mai să se rupă… șuierase vorbele, ca să nu atragă atenția, dar corpul nu i se lăsa îmblânzit și transmitea, din toate fibrele, un sentiment pe care nu-l mai cunoscusem până atunci și care își desfășura spectacolul înaintea mea, cu o vibrație nemaipomenită…

– Știu că simțeai de fiecare dată cât de dor îmi era de tine, nu se poate să nu fi simțit, eu te simțeam pe tine în fiecare secundă, noaptea în somn când te întorceai în cearșafurile în care nu-ți găseai locul și în toate frământările tale, nu te vedeam, dar erai acolo și făceai ce voiai cu inima mea, mai ales când erai trist, pentru că mă țintuia la pământ, cum să înțelegi tu asta? Știi tu ce a fost în sufletul lui Dumnezeu când s-a retras în ceruri după ce l-a creat pe om? Nimic… a stat și a savurat spectacolul, probabil că a și aplaudat cu cinism patetica reprezentație… asta suntem noi, niște monștri, fiecare în felul lui… ne bucurăm la fiecare firimitură și undeva, departe, cineva cântarește cu măsură străină sufletele noastre. Pentru că tu i-ai dat voie, neînțelegând ce fel de iubire zace în pieptul meu și cum îmi roade oasele și carnea, în lipsa ta…

M-am întrebat cu aceeași durere în fiecare zi – cum poate un om să fugă de ființa pe care pretinde că o iubește? Ce stană de piatră poartă în venele lui și nu-l lasă nici să respire, nici să se miște… ai putut să trăiești fără mine, nu pot decât să te felicit, n-o să murim în același timp… în ultima vreme ne ajunge să știm că suntem vii, de respirat oricum respirăm împreună, în același ritm, dar n-ai și tu senzația că suntem conectați la aparate? Sângele nostru amestecat e din ce în ce mai anemic, pentru că tu ai preferat virtutea, în schimbul vieții mele. Cu fiecare despărțire (dacă se poate spune așa) am rupt din mine bucăți de carne ca un lepros care nu-și mai suportă propriul trup mizerabil și nu ți-ai întors odată privirea către mine, nici măcar din milă… deși nu vreau mila ta, cât mai sunt încă stăpâna mea nu vreau nimic de la tine decât să înțelegi că aveam nevoie de prezența ta ca să pot supraviețui, de vocea ta ca să pot respira, de mâinile tale să mă cuprindă ca să nu mai rup din mine carne vie…

Circulația metroului pe ruta Berceni-Pipera este îngreunată de o tentativă de sinucidere… a cincea oară… vocea ei se sparse între sunetele metalice ale anunțului, dar ochii îi sclipiră ca și când altceva i-ar fi putut capta atenția… se anunța ultima stație. Am privit-o ridicându-se deasupra lui, cuprinzându-i în mâini obrajii cu un gest atât de tandru încât anula toate minutele cangrenate de patos de până atunci și l-a sărutat pe tâmple… am avut senzația că el a încercat chiar și atunci să se rupă de ea cu un gest aproape nefiresc, apoi l-am auzit gemând, dincolo de brațele ei… așa, ca o mamă, i-am auzit murmurul înghițit cu greu…

În urma ei a rămas un parfum în notele căruia se zbăteau sentimente arse într-o inimă de flori de santal… El m-a privit curios, probabil că se întreba câte cuvinte au răzbătut până la mine și aș fi vrut să îi spun povestea noastră, atât de asemănătoare… dar nu avea nici un rost, oricum n-ar fi schimbat nimic, probabil că undeva, în mintea lui, ca și în mintea ta, lucrurile sunt neașezate în matca lor, voi nu puteți să ardeți așa ca noi, pentru că dacă s-ar întâmpla asta, n-ar mai avea cine să întrețină focul… Am vrut să îi spun și că povestea asta merge mai departe, că n-are stație așa ca un metrou, n-are șine pe care să se așeze și între liniile ei nu se poate petrece nicio sinucidere, nici măcar ratată, pentru că nu-și are rostul… n-ar fi decât o grabnică trecere spre o altă existență în care probabil, lucrurile se vor repeta… pentru ce să te grăbești s-o iei de la capăt? Poate totuși în viața asta rana se va vindeca, cine știe prin ce minune… te poți lupta cu orice, mai puțin cu amintirile unui bărbat îndrăgostit, și apoi e și păcat s-o faci… într-un univers atât de stabil, nu există fisuri…

Părea atât de împovărat de scena care își mai răspândea încă în aer mirosul greu de suflet mistuit, încât am avut tentația de a-l consola, dar mi-am amintit că fiecare din noi poartă o cruce pe care nu i-o duce nimeni atunci când nu mai poate, nu știu de unde gândul acesta, cine știe…

Mi-a trebuit mult timp după aceea să revin la proza începută atunci, nici astăzi nu știu dacă o s-o termin vreodată… rămânea din ea iluzia unei povești cu happy end și, cum n-am scris niciodată o astfel de povestire, cred că n-ar fi avut niciun succes.

Guest post by Cassandra

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.

 



Citiţi şi

Puterea unui bărbat nu se măsoară în fapte și nici în vorbe multe

Fotografia și citatul zilei – „De ce nu îi întrebăm pe alții despre ce știu?”

Puteam alege să nu fac pe indiferenta

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
582 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro