Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

Un bărbat care iubește nu se sperie, nu ezită, nu se pierde

28 May 2019

Întâlnirea cu Sophie din seara aceea fusese cu totul întâmplătoare. Din seara aceea și cu Sophie din seara aceea. Simțeam că cedez și că nu exista ființă mai nefericită decât mine, mai ales după ce aflasem că omul cu care mă simțeam desprinsă din aceeași substanță vitală urma să se căsătorească. E dreptul lui, e scopul vieții oricărui individ, iar evenimentul despre care vorbim face parte din marile taine, alături de botez și de înmormântare. Greu și inutil să te sustragi, cu toate că niciodată nu știi dacă omul pe care l-ai ales dintre atâtea miliarde este exact nevoia ta, împlinirea ta, partea ta de dumnezeire la care ai visat de cine știe când, tu, pământeanul care până atunci te-ai mulțumit doar să cauți, fără să te lămurești din ce cauză și, mai ales, în ce scop.

Ceea ce poate să apară la început drept compatibilitatea perfectă s-ar putea transforma peste noapte în cea mai perfidă gamă de sentimente care să dea cu tine de pământ ca un uragan care mătură într-o clipită un continent întreg. Ca o Atlantidă – niciodată redescoperită, deși mulți i-au tulburat istoria cu bolnava lor curiozitate.

Prietena mea mă aude și mă înțelege. E singura, și în plus, e singură astă seară. Mă așteaptă drapată într-un capot din mătase indiană cu nuanțe turcoaz, are părul scurt, rezultat dintr-o rebeliune de acum câteva zile împotriva monotoniei și a conformismului, arată mult mai tânără și emană, de cum a deschis ușa, un val de feromoni turnați într-un iz de ”Crystal Noire”, parfumul ei preferat. Știe totul dintr-o privire, pe care o toarnă cu dexteritate în paharul de vin roșu la care mă uit cu speranța într-o schimbare. Simt nevoia să beau până îmi pierd mințile și să ignor orice repercusiune. Nu există fericire fără suferință.

– Nicio relație nu e perfectă dacă nu îți oferă momente de revelație, dacă nu lasă în tine urme pe care memoria să se poată descurca de una  singură în situații asemănătoare. Îl mai iubești?

întrebarea a sunat scurt, ca un plesnet de bici, șfichiuind deasupra capului, mi-a intrat în creier cu ascuțișul unui stilet și s-a învârtit de câteva ori, năucă. Tot ceea ce venea de la prietena mea avea o logică ascunsă și bine ticluită, astfel încât trebuia să fac legături cu fiecare cuvânt din fraza anterioară, ca un slalom printre cuvinte și idei labirintice.  Așadar, învățasem destul ca să nu îl mai iubesc sau rămăsesem netoată și continuam în povestea aceasta care îmi consumase toate energiile în ultimii (prea mulți, mult prea mulți) ani?

Știu că notasem multe dintre lecțiile dure al căror gust amar îl înghițisem din plin într-o încercare de roman pe care între timp l-am abandonat din lipsă de inspirație, și că pe altele încercasem să le vindec din suflet, fără succes. Le purtam cu mine și din ele continuau să răsară și mai multe, într-un ritm infernal, ca și cum dintr-un firicel de apă se face dintr-o dată un fluviu care se varsă în mare, singura posibilitate de a se liniști.

tumblr.com

– Există bărbați care pretind că iubesc, mințind fără să aibă cea mai mică ezitare și exprimă lucrul acesta cu o dezinvoltură care pur și simplu te dezarmează. N-o să afli niciodată adevărul, pentru că lovesc și fug, insensibili la orice consecință, și cu cât le demonstrezi mai mult că suferi din cauza lor, cu atât îți trântesc mai abitir ușa în nas. Nu de alta, spun ei, dar ca să te scutească de un păcat, de parcă ei ar fi fost în stare să dispună de norma asta nenorocită de abateri de la moralitate, cauzată de ei înșiși. Ei te rănesc intenționat, doar ca să te vindece,  asta fiind o modalitate ingenioasă de a apărea în fața ta eroic, hiperbolizați ca mari salvatori… singurii de pe planetă. Despre ce vorbim?

Sophie era, din nou, într-o fază de negare, pentru că unul din iubiții ei îi greșise fatal, luând distanță fără să își anunțe intenția. Problema amândurora, stabilisem după toate peregrinările prin istoriile noastre amoroase, era că bărbații sunt niște infantili care nu știu ce vor, asaltați de propriile himere care îi atrag în prea multe direcții. Cei căsătoriți ieșeau din calcul, ei erau fricoșii care își croiau identități false, sub care se manifestau ca adevărați Don Juani, în timp ce în viața reală erau iremediabil atașați de consoartele lor, care le trasau foarte clar traseele zilnice, transformându-i în adevărate marionete.

Altă categorie erau cei aflați în căutare de aventuri libere de constrângeri, prin asta înțelegând inclusiv dreptul de a se ivi numai atunci când aveau ei chef, la date stabilite de poftele, instinctele și timpul lor liber. De ei obișnuiam să râdem copios, inventând conjuncturi în care, forțându-le mâna să se hotărască mai repede dacă rămân în relație sau nu, ajungeau să își recunoască propria imaturitate. Pentru noi era distracție, pentru ei o lecție importantă de viață. Dar cine știe câte femei erau dispuse să își asume rolul acesta inițiatic?

–  Există atâtea forme de iubire, știi bine, i-am spus cu ton debil, pentru că nu îmi plăcea s-o contrazic.  Mi se pare că iubirea e cel mai seducător și totodată cel mai versatil sentiment din câte există, cel mai imponderabil și mai cameleonic. Un bărbat poate fi mort după tine în aparență, în timp ce esența lui masculină savurează viața la maximum, excitat de noutatea unei relații sau de excesul de feromoni al victimei care i se predă fără vreo încordare.

Încercam să îi iau apărarea iubitului meu, deși nu exista nicio explicație, de nicio natură, răsucisem pe toate părțile modul lui de a se comporta și ajunsesem la concluzia că m-a folosit drept experiment, fără să se asigure de consimțământul meu. Era numai vina mea că îi căzusem în plasă, sensibilă la tipul artistic de seducție pe care îl practica. Eu alesesem să fiu una din multele femei naive care se îndrăgostesc de imaginea idealizată a unui bărbat pretins îndrăgostit. Sophie nu trebuia să știe că relația noastră se încheiase brusc și stupid, cu un gest pe care nu l-aș fi făcut nici față de un dușman.

NU mi-aș fi permis să spun nimănui că am sentimente față de el, că simțeam că ne cunoaștem de secole, că nu era întâmplător că ne-am întâlnit și că ne-am iubit, iar apoi să dispar, închizând în urma mea toate căile de comunicare. Ceea ce era de-a dreptul ilar era faptul că părea nefericit, cu toate că asta își dorise. Devenisem doi necunoscuți, la modul absolut străini, cu toate că sunt sigură că undeva departe, în ființa noastră, se păstraseră amintiri pe care niciunul din noi nu le putea sufoca.

– Draga mea, astea sunt povești de adormit copiii mici. Un bărbat care iubește face astfel încât să simți până în adâncurile ființei tale că ești centrul de interes al universului lui și că lumea se rotește în funcție de dorințele tale. Astea sunt platitudini, dar țin să le readuc în atenția amândurora. De la prima îmbrățișare și până în ultima clipă a unei nopți de dragoste, când te acoperă cu grijă ca să păstreze vie căldura cu care ai răspuns iubirii lui sălbatice. Îl simți în tine zvâcnind cu intensitatea unui cutremur din care se nasc vulcani în faliile pământului, și izbucnesc în torente de lavă cotropitoare. Simți arsura și ea rămâne acolo, ancorată în materia din care ești făcută, într-o osmoză imposibil de evitat sau de controlat. Foarte posibil să regreți, dar e tardiv.

O las să vorbească, dar n-o mai aud, dintr-odată. E vineri, 13, mai sunt două zile până când se va împlini un an de când l-am văzut ultima dată. Am crezut că voi avea emoții, am obsesia datelor exacte, sărbătoresc toate aniversările, țin minte toate detaliile evenimentelor care mi-au marcat existența, iar noaptea aceea fusese unul care mă cutremurase din temelii.

Făcusem dragoste cu sufletul, ca niciodată, și fiecare celulă din mine păstrase pentru mult timp amintirea lui, mirosul pielii lui de bărbat din care cineva mă rupsese și mă aruncase în lume, pedepsindu-mă să îl caut până când voi ajunge în brațele lui… Dar timpul diluase totul și nu mai puteam recupera memoria acelor clipe, păstrasem câteva flashback-uri care și ele, datorită depărtării și acelei reci tăceri pe care o interpusese între noi, se estompau, încetul cu încetul. Simțeam frustrare și invidie pe toate mecanismele psihice care executau uitarea cu precizie de ceasornic rusesc, insensibile la încercarea mea disperată de a conserva istoria acelei nopți. Dar lupta aceasta cu mâinile goale mă epuizase și nu mai găseam niciun fel de resursă – nici motivație – de a continua jocul. Vorbesc de un joc al nervilor, al tensiunilor, un joc de-a joaca în care ne antrenasem în timp, sedimentând în noi plăcerea intelectuală a descifrării mesajelor încriptate în postări sau în diferite poze în care ne adresam unul altuia prin limbaj trupesc. Toate acele stări confuze, acele trăiri oarbe care ne urmăreau cu degete întinse ca niște stafii dispăruseră pentru mine, îmi revenise puterea de a privi toate lucrurile pe care le respinsesem ca imposibile în față și, mai cu seamă, să le intregrez în structura mea interioară.

– Sophie, ceaiul acesta e extraordinar, îmi amintește de serile calde și umede din Calcutta, când obișnuiam să rămânem în oraș până seara târziu, ca să ne plimbăm nestingheriți de mână pe străzi, fără să ne vadă nimeni. Îmi amintesc ziua aceea de august când i-am spus că nu pot trăi fără el și m-a suspectat de nesinceritate. M-am simțit ca o cabotină, deși știam perfect rolul și eram convinsă că voi primi aplauze la scena deschisă. Nici acum n-am înțeles de ce nu m-a crezut niciodată când mi-am împărtășit sentimentele direct, pentru că așa mi se părea cel mai corect între doi oameni care cel puțin o dată s-au apropiat atât de mult unul de celălalt încât și-au simțit oasele și carnea fremătând laolaltă… Cred că l-am speriat, pentru că eram logodită…

– Vorbești prostii – m-a întrerupt vehement, pe un ton care nu admitea replică. Se enervase și urma să îmi explice încă o dată ceea ce repetase de mii de ori. Un bărbat care iubește nu se sperie, nu ezită, nu se pierde, de câte ori vrei să îți mai spun? Ce dacă erai logodită? Dacă murea după tine, ai fi aflat asta din gura lui, așa cum el a aflat-o de la tine. Nu pricep de ce îi cauți scuze, e un tip care ți-a înfipt un pumnal în spate când ai fost mai relaxată, crezând că îți va lua povara de pe umeri și o veți împărți la doi, așa cum e firesc. Ceea ce trăiești tu e obsesie, nu e iubire, îmi pare rău să îți spun, dragă prietenă, în afară de ceaiul acesta, ce îți mai amintește de el? Nopțile nedormite, neliniștea, ridurile, încrâncenarea cu care îl ții captiv în mintea ta nu ți-au rămas cumva întipărite în sediul celei mai atroce dureri? Luni te duci la un psihiatru și te apuci de luat pastile, pentru că trăiești într-o lume care n-are nicio legătură cu realitatea. Omul acesta, dacă te iubea, nu te-ar fi chinuit. E inuman ceea ce ți-a făcut și tu continui să te încăpățânezi să crezi că are sentimente pentru tine!

– Și ce i-ai răspuns? Trebuie să te gândești că o prietenă adevărată simte ceea ce simți și tu, având acel privilegiu de a reacționa la un potențial pericol.

Vocea Sophiei îmi transmitea un fel de mirare nedisimulată, probabil din cauza multitudinii detaliilor cu care îi servisem povestea mea, ca să se poată vindeca de propria ei nenorocire. Pentru că, nu-i așa, o iubire neîmplinită e un fel de catastrofă cosmică la care asiști fără să poți mișca un deget, ca în visele în care te simți cu greutăți la picioare și niciodată nu ajungi să duci coșmarul până la capăt, fiindcă ceea ce contează este doar dramatismul acelor momente unice, nu deznodământul. Important e faptul că poți da mai departe lecția, oricât ar fi de dureroasă, în speranța că semenii tăi se vor putea proteja.

Dar, ca în visul cu pricina, îi relatasem doar ”miezul” istoriei, fără a pomeni despre începutul imposibil de evitat și nici de sfârșitul pe care nu aveai cum să îl prevezi sau să în controlezi. De replica mea atârna o posibilă revelație care ar fi scutit-o pe mai tânăra prietenă din Paris  de confuzia neînțelegerii, cu siguranță sursa celor mai ingrate stări care acompaniază delirul unei atare situații. Trebuia să îmi caut bine cuvintele, să pun în balanță mediul în care a crescut, lecturile și experiența ei sentimentală de până atunci, firea și emotivitatea ei, mă gândeam până și la zodie (deși știam că se născuse într-unul  din cele mai încăpățânate semne), i-am studiat îndelung privirea și gesturile, întrebările pe care mi le adresase până acum sunaseră foarte profund și răscoliseră detalii în care m-am văzut aproape dezbrăcată în oglinda propriei nefericiri… într-un cuvânt, pe umerii mei stătea responsabilitatea enormă de a îi oferi un răspuns în care să își poată îngropa întreaga suferință. Mi-am ascultat vorbele ca și când ar fi fost dictate de Dumnezeu-știe-de–unde, îmi recunoșteam vocea dar n-aș fi putut spune cu precizie în ce limbă vorbeam.

Era momentul de luciditate care sintetiza ani care mă schimbaseră irevocabil, transformându-mă într-un monstru de frământare și neputință, de frustrare și legitimă aversiune față de orice logică a realității, dacă ar fi existat cumva una, pusă în situația de a mă face părtașă la o experiență atroce prin dimensiunea profunzimii acelei răni deschise în care se aglutina nefericirea de a iubi și de a fi iubit, dar de a suporta fuga celuilalt, incapabil să rostească și să își asume verdictul final. Scriam acum, pentru Sophie, propria sentință.

– Nu există cale înapoi, cum nu există cale înainte. Există doar insomnii și teroarea de a vă fi pierdut unul de celălalt. E dreptul vostru să vă iubiți atât cât ființa voastră își va cunoaște toate limitările, de-a lungul tuturor existențelor prin care trece, așa cum e dreptul acestei iubiri să vă strivească între pământ și cer după bunul ei plac. În genul acesta de situație, oricât ai fi de fericit, ești în aceeași măsură pierdut, pentru că ea  nu se autodistruge, eșuând într-o relație îndelungată sau într-o căsătorie. Ea se nutrește din propria teroare, flux și reflux în același moment, iar regăsirea apelor e întotdeauna furtuna promiscuității lor. Nu vă veți căuta niciodată, pentru că v-ați găsit deja, dar stați spate în spate și nu vă puteți nici vedea, nici atinge. Nu există tragism mai înălțător decât acesta în care te afli, eroina perfectă într-un serial al înscenării propriei morți.

M-a privit cu aceeași căldură cu care o privisem eu pe Sophie, atunci când mă declarase netratabilă, cu toate că explicația mea sunase mult mai soft. M-a îmbrățișat atât de puternic, încât mi s-a oprit respirația.

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

O poveste anormal de normală

O singură dată am iubit… profund, total, orbește

Am zis că sunt bărbat, că pot

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro