Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

Băiatul din tren

23 April 2018

Liliana SimeMult timp am crezut că trebuie să fiu pe placul tuturor, că e musai să mă străduiesc, să mă forțez să fiu plăcută de oameni. Cu cât mă străduiam mai tare, cu atât mesajul pe care-l transmiteam în exterior avea un efect dezastruos, diametral opus așteptărilor mele. De parcă mă priveam într-o oglindă și suprafața lucioasă mă trăda cu poftă de ironie. Îmi întorcea, în locul zâmbetului pe care-l lucram să fie cald, un rictus amar.

Într-o zi, m-am trezit cu gândul că ajunge cu sforțarea, cu strădania și am decis că vreau să mă comport așa cum sunt. M-am simțit dintr-odată eliberată de obligația care îmi încorda umerii și-mi crispa gesturile. De parcă până atunci fusesem prizonieră, am început să mă bucur de fiecare reacție. Și întâmplările frumoase prin stranietatea lor, prin unicitate, au apărut. Am trăit una chiar la acest sfârșit de săptămână. Mi-a adus-o călătoria cu trenul.

De obicei, sunt o aricioaică în tren. Îmi vâr nasul în laptop sau într-o carte, refuz conversațiile cu străini, sunt politicoasă, dar pun graniță și încă una solidă. Adică, nu mă avânt mai departe de stereotipurile: vă deranjează dacă deschid fereastra? aș putea să folosesc și eu priza? vă deranjează bagajul meu? etc. De data aceasta, trenul a fost o cafenea în care eram cu o mână de prieteni. O neplăcere s-a transformat miraculos într-o aventură generoasă. S-a defectat locomotiva în creierii munților și am stat toți pasagerii blocați în tren, fără să putem coborî pentru că ne-am fi rănit de pietre și ne-am fi zgâriat printre jnepeni. Sunt convinsă că asta ar fi iritat pe oricine și că vă mirați că nu sunt un car de nervi, nu tun și nu fulger. Dimpotrivă!

carla-traveling-jose-roldan-rendon

©Jose Roldan Rendon

Răgazul de două ore în pustietate, cu întunericul care se lăsa peste tren și peste noi, mi-a arătat că nu a pierit generozitatea. Însoțitorul de cușetă a preparat cafele și tânărul de 20 de ani, singurul meu companion din cușetă, mi-a spus, cât se poate de firesc, să mergem la capătul vagonului, să savuram o cafea și să ne bucurăm de aerul de munte care intra prin ușile vagonului deschise de însoțitor în larg. Aveam de ales: singură în cușetă, fără o carte, pentru că am uitat să-mi iau una de la Oradea, sau să fac conversație cu tânărul, un copil, de fapt. Am ales, ușor reticentă, a doua variantă și la capătul vagonului, în miros de cafea, a mai venit o antrenoare de baschet și un român cu accent de austriac.

M-am relaxat și am râs toți de defectarea locomotivei. Antrenoarei îi era nițel foame pentru că trenul plecase la ora 19 din Oradea și ea nu apucase să mănânce ceva, a fugit de la meci direct la tren. Atunci tânărul din cușeta mea a spus, așa firesc cum mă invitase și pe mine la capăt de vagon: cred că am ceva în bagaj. A luat singurul sandviș, pus de mama lui cu grijă, și i l-a dat antrenoarei care l-a devorat flămândă. Când în sfârșit s-a urnit și trenul nostru, întorși în cușetă, am dormit până spre dimineață. Când m-am trezit, băiatul venise de la vagonul restaurant cu un sandviș și o doză de pepsi. Viciul meu e pepsi la doză sau la sticlă din sticlă. Am căscat ochii: au pepsi la vagonul restaurant?! Merg și eu. Copilul m-a oprit, mi-a întins doza cu cel mai firesc gest și nu a vrut în ruptul capului să i-o plătesc.

Am aflat că băiatul cu care călătoresc merge să muncească pe litoral, că și-a găsit un job la o pensiune, că vrea să-și ajute mama, că a terminat profilul bio-chimie chiar la colegiul absolvit de mine, doar că eu am fost la filologie-istorie. Avea emoții pentru că nu-și întâlnise angajatorul. Cum trenul nostru fusese înțepenit două ore, am ajuns în București cu întârziere. Băiatul pierduse primul tren spre Constanța, la care avea bilet, și se gândea acum cât îl va costa să-și ia un alt bilet. În secunda în care îmi povestea – dar să nu vă imaginați că era încruntat sau că se lamenta, el îmi spunea totul cu un zâmbet larg și frumos pe fața lui de copil – am avut o tresărire. Am simțit dintr-odată că nu pot să-l las de izbeliște între dinții din fier ai Bucureștiului. Și i-am spus de parcă în secunda aia mă și decisesem să-l adopt: stai liniștit, rezolvăm cu biletul, nu va trebui să cumperi altul. O să vedem și când ai următorul tren.

Am rezolvat cu biletul, a trebuit să mai achite doar 4 lei pentru loc și asta mi s-a părut extrem de nedrept. Am vrut să fac nițel scandal la casa de bilete, dar m-a oprit copilul cu un zâmbet: e ok. Următorul tren a fost la ora 16. Era aproape 11 și băiatul ar fi trebuit să stea câteva ore bune în Gara de Nord. Din nou am simțit că nu pot lăsa un copil singur, oricât e el de descurcăreț, și cum mă întrebase dacă e ceva mall prin apropiere unde să piardă timp, i-am spus, și nu-mi venea să cred că eu rostesc vorbele: te duc eu la mall.

Am făcut o oprire pe la mine, să-mi las bagajul, și l-am dus la Mega Mall. De unde locuiesc eu în București până la Mega Mall sunt 10 minute, traversând Arena Națională. Încântarea de pe fața copilului, când se fotografia în Arena, când se filma live, a fost cea mai bună răsplată pentru mine. Și pentru că avea îndoieli cum va decurge interviul cu angajatorul de pe litoral, ce va găsi acolo, când ne-am întors de la mall, ca să ia metroul înapoi spre Gara de Nord, ne-am oprit la o terasă mare, nou deschisă, și cu îndrăzneală copilul a întrebat dacă se fac angajări. E uluitor ce se poate întâmpla când în aer plutesc doar zâmbete. Șeful terasei a discutat cu el, a avut un mic interviu, și i-a spus că-l angajează cu drag, dacă lucrurile vor merge prost pe litoral. Copilul a fost și mai încrezător: am variantă.

Când l-am lăsat la metrou, explicându-i grijulie câte stații are până la Gara de Nord, s-a întors spre mine: Acum aveți un prieten. Nu știu cum o să vă pot mulțumi pentru tot ce-ați făcut pentru mine. Eu sunt un străin și nu v-a fost teamă să mă ajutați.

Aș fi plâns, dar am vrut să arăt că sunt cool și mi-am înghițit lacrimile. Aș fi vrut să-i spun că nu sunt o generoasă, sunt chiar un scorpion veninos când vreau.

Pentru că nu i-am dezvăluit numele, pot să vă spun că băiatul mi-a mărturisit că femeia care l-a născut l-a abandonat într-o maternitate dintr-un oraș mic. Șansa lui a fost femeia căreia el îi spune mamă pentru că e singura mamă pe care o cunoaște. Respect, doamnă! L-ați crescut cum v-ați priceput, dar l-ați crescut generos.

Pe Liliana o mai puteți citi și pe pagina ei de Facebook

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Casa părintească

Fotografia și citatul zilei – Copiii înțeleg totul!

S-a întins în pat, a închis ochii și nu a mai respirat. Avea 50 de ani

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,794 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro