Bătrânul din tren

Catchy

7 July 2017

Ce poate fi mai plictisitor decât o lungă călătorie cu trenul? Poate doar una mult întârziată, cum se întâmplă ades pe la noi. Asezonată cu defecțiuni de climă și presărată cu personaje colorate, ilustrate atât de bine de Caragiale odată și mereu actuale în peisajul autohton. Și totuși, viața încă o dată surprinde și ne oferă lecții frumoase, chiar și în cele mai banale împrejurări.

Nu l-am văzut când a urcat în tren. Și poate că nu l-aș fi remarcat niciodată pe bătrânelul care stătea nu departe de mine, cuminte și discret. Privea pe geam, tăcut, neîndrăznind să intre în vorbă cu vecinul de scaun, cum fac bătrânii deseori. Probabil să nu deranjeze. Trecuseră așa câteva ore. Eu încercam să dorm, însă liniștea mi-a fost întreruptă de bărbatul care s-a așezat în fața lui, la una dintre multele opriri ale trenului: „Călătorești singur, tataie? Dacă nu e cu supărare, îmi zici și mie câți ani ai?” „Nouăzeci și șapte. Da, călătoresc singur. Nici nu știi câte sute de kilometri fac pe an. Și știi, până acum doi ani am dat cu coasa. Acuma însă, nu mai pot.” Am deschis ochii, să îl observ mai bine, exclamând în gând: „97 de ani?!” Nu i-aș fi ghicit vârsta. Era un bătrân modest, cu papuci de plastic în picioare, alături de el era sprijinit un baston. Avea o voce caldă și vorbea deslușit. S-a arătat bucuros atunci când noul venit a continuat conversația. Am început să îi ascult, întâi fără să vreau, gândindu-mă că poveștile bătrânului mă vor ajuta să adorm. Vorbea frumos, despre copilăria lui, despre primele zile de școală, despre învățătorii de atunci (care erau liberi să bată elevii cu bețe construite chiar de ei, din pomii din curtea școlii!), de metodele de predare de pe atunci, despre colegii lui. Într-un fel, m-a dus în vremea lui Creangă și a Smărăndiței popii… numai bine pentru intenția somnului meu liniștit. Povestește cum, din ultimul elev la învățătură devine primul pe școală. Se pare că ațipesc puțin și mă trezesc… tocmai în vreme de război. Mă dezmeticesc de-a binelea, căci mă tulbură povestirile sale de pe front, unde i-au murit și doi frați, tăiați de baionetă, chiar sub ochii lui. Fac un calcul rapid și realizez că este cu un an mai în vârstă decât bunicul meu, căzut pe front, în același război, la numai 19 ani… Se consideră norocos că a scăpat teafăr. Și eu îl consider norocos.

batran

Nici nu știu cum a alunecat discuția celor doi, dar este cert că, pe nesimțite, întocmai unui conferențiar abil, care știe să stârnească interesesul studenților săi, bătrânul nostru începe să susțină o prelegere despre istoria universală. Ne poartă prin Europa secolului IV, ne vorbește despre invazia hunilor, apoi despre tătari, despre asediul orașului Becs, din 1683. Remarcând că a captat atenția întregului vagon, ne transformă „lecția de istorie” într-una interactivă. Ne întreabă dacă știm care oraș avea numele maghiar amintit mai devreme. Nu așteaptă mult răspunsul (ca să nu creeze o situație stânjenitoare) și ne spune ca era numele Vienei. În timpul asediului a intervenit regele polonez, cu oastea sa (ne spune cum că Sobieski avea cea mai bine organizată cavalerie din timpurile acelea). Povestește cu lux de amănunte întreaga desfășurare a asediului, încheiat cu victoria asupra turcilor. Și că tot veni vorba de turci, ne amintește câte ceva și despre bătăliile lui Ștefan cel Mare. Ba chiar, enumeră numele întreg al celor trei soții ale domnitorului moldovean, spre deliciul grupului de studenți, de până în douăzeci de ani, care se strânseseră, curioși și fascinați de povestiri, în jurul lui. Un tânăr chicotește și îi șoptește altuia: „Bă, ești prost?! Omul îi știe până și gagicile lui Ștefan cel Mare!”. Vorbind despre femei, o trece în revistă și pe soția lui Dimitrie Cantemir, care, se zice că era tare frumoasă. Cât despre limbile străine cunoscute de Cantemir, 11 la număr, dar și despre refugiul marelui cărturar în Rusia, ne povestește pe îndelete. Mai amintește de Bolintineanu si Daniil Sihastru. Cumva, ajunge din nou la relatări despre imperiul Austro-Ungar și despre ultima regină a Franței, Maria Antoaneta. Ne atrage atenția că, deși fratele ei era împăratul Austriei, în momentul în care ea a fost decapitată, acesta nu a intervenit cu armata sa împotriva Franței. Ne mai vorbește despre revoluția franceză de la 1789 și de figura emblematică a lui Maximilien Robespierre. Se oprește câteva momente și își cere scuze că nu își amintește exact anul când a fost executată regina: 1792 sau 1793: „Mai am câte un lapsus uneori… știți, am avut un accident vascular și am două leziuni pe creier… Dar cred  că, totuși 1793. Copii, puteți să verificați voi pe Internet, pe telefon sau tabletă, ce aveți…” îi roagă el, respectuos pe studenții încă uimiți. Unii călători exclamă: „Ce lapsus, domnule, ce leziuni pe creier, sunteți extraordinar! Pe dumneata am vrea să te vedem la tribuna Parlamentului, să le dai lecții ălora!” Urmează injuriile obișnuite adresate politicienilor… Chiar lângă mine, dezleagă cuvinte încrucișate un senator. Tresare ușor și privește, încurcat, spre călătorii aprinși. Nu îl deconspir. În fine, bătrânul nostru își continuă interesantele sale povestiri, face o radiogarfie a perioadei comuniste, a lui Ceaușescu și a miniștrilor săi.

Nimeni din vagon nu mai resimte întârzierea trenului. Toți suntem impresionați de bătrânul cu privirea blândă și talent de orator. Bărbatul din fața lui își cere scuze că nu i-a fost un interlocutor pe măsură. Se oferă să îl conducă la următorul tren, căci domnul în vârstă merge tocmai la Suceava și, din cauza întârzierii de două ore, mai are la dispoziție doar zece minute să prindă legătura. Mulțumește respectuos. Nu este îngrijorat că ar putea să piardă trenul… Și, până la urmă, ce mai contează pentru el cele două ore?! Trenul se oprește, iar el se îndepărtează încet, ajutându-se de baston, împreună cu noul lui prieten. Nu l-am întrebat cum îl cheamă. Nici ce meserie a avut în viață. Mi s-a părut că, oricum, nu contează. Avea acea aură a omului care impune respect, independent de funcții deținute sau de titluri. Era bunicul nostru, care nu mai murise în război, ci se întorsese să ne vorbească despre ororile lui. Și să ne impresioneze cu modestia lui de om simplu, cu vastele sale cunoștințe, păstrate nealterate de trecerea timpului…

I-am făcut, totuși, o poză. Să mă conving, poate, că a fost aievea…

Guest post by Ramona Dogaru

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Dragul meu

Când știi că îl iubești prea mult

Astfel de oameni nu pot fi niciodată şterşi, anonimi sau fără sclipire

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
10,028 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro