Cami

Soră-mea o chema la gard mereu cu acelaşi pretext:

– Cami, vino să-ţi dau ceva.

Şi ea venea mereu cu acelaşi zâmbet, aceeaşi inocenţă şi aceeaşi încredere.

Doamneee, cum poţi să fii aşa de naivă, o certam după ce începea să plângă pentru că, iar, o muşcase soră-mea printre ulucile gardului care despărţea casa noastra de casa bunicii la care venise să locuiască după ce-i murise mama. Avea şapte ani.

Mi-o amintesc aşa pe Camelia, prima mea prietenă, cu mânuţa mică şi durdulie întinsă şi strecurată printre ulucile de lemn.

Noi, trei surori, am adoptat-o firesc şi simplu, şi imediat a devenit compania noastră de jocuri, de pozne, de bucurii, de lacrimi, de secrete nevinovate. Copiii noştri, ai mei, ai surorilor mele şi fata Cameliei au auzit de zeci de ori poveştile  legate de copilăria noastră. Şi se amuză la fel ca noi.

Anul trecut, după 22 de ani, ne-am revăzut la părinţii mei, la ţară. Ştiţi senzaţia aia pe care o ai când te desparţi de o persoană cu o zi înainte şi a doua zi reiei firesc firul vorbei de unde l-ai lăsat? E, cam aşa mi s-a întâmplat şi mie. Bine, în toţi anii ăştia ne-am scris scrisori, am mai vorbit la telefon, iar în era facebook am comunicat mult mai des şi amplu, dar, petrecând câteva ore împreună, am simţit din nou mirosul copilăriei. Miros de lapte cald şi de copil.

Şi am luat-o iar, de la capăt, cu amintirile. Când i-am pus soră-mii în cap oala de zece kile plină cu nisip şi i-am strâmbat gâtul de a trebuit s-o ducă mama la spital să i-l îndrepte, când ne-am dus în oraş să-şi facă mama şi bunica ei analizele să vadă cum stau cu trigliceridele şi colesterolul de care noi eram convinse că sunt nişte viermi mici care năvălesc ca turcii la Călugăreni atunci cand ţi-e lumea mai dragă, carevasăzică (vorba Mariţei, bunica prietenei mele Camelia) când mănânci sarmale, cârnaţi şi bucăţi afumate de la oală. După ce şi-au făcut ele analizele, am cumpărat borcanele de iaurt, alea care aveau capacele din staniol parcă lipite cu salivă, aşa erau de instabile, şi ne-au dat nouă în primire plasele. După câteva sute de metri, controlează bunica Cameliei plasa şi, surpriză, batista, portofelul şi cheile înotau într-un strat gros şi tremurat de iaurt. Eu râdeam pe furiş, fără să bănuiesc că la mine în plasă se întâmpla acelaşi dezastru.

Altădată, într-o zi de ploaie rapidă şi neaşteptată de vară, coborând din rata care ne dusese în oraş, cade Camelia cu pantalonii ei albi ca varul în balta în care oprise şoferul. Bunică-sa îşi pune mâinile în cap şi, râzând cu gura până la urechi, zice: Doamneeee, căzu mălai mare.

Cami era mai mare cu doi ani decât mine şi era al naibii de inteligentă, dar şi foarte generoasă şi răbdătoare, mă ajuta la lecţii şi, când terminam, ne tolăneam pe cearşaf în curte, cu picioarele în lighean, visând la Marea Neagră şi citeam romane pe care le găseam scotocind podul casei bunicii. M-am întrebat mereu, de unde avea Mariţa atâtea cărţi?

Când mă trimitea mama la bunici (locuiau în acelaşi sat, dar mai departe de noi) să duc sau să iau ceva, Cami venea mereu cu mine. Adoram momentele alea când aveam timpul şi liniștea necesare destăinuirii secretelor noastre de copii şi, mai târziu, de adolescente.

În clasa a V-a s-a mutat în oraş, la tatăl ei, departe de casa noastră. Cred că a fost prima dată în viaţă când m-am simţit nefericită. Strângeam orice bănuţ şi, când aveam câţiva lei, mă duceam la poştă s-o sun. Odată mi-a zis că-şi dorea nu ştiu ce, dar nu-i ajungeau banii. M-am dus acasă, am pus într-un plic zece lei în monezi de toate mărimile şi i l-am trimis. I-am scris: îti trimit 100 de bani ca să-ţi cumperi ce vrei. Mi s-a părut mie atunci că dacă scriu 100 de bani şi nu zece lei, valoarea lor o să crească. 🙂

Apoi, ai mei au pus telefon în casă şi nu mai eram nevoită să mă duc la poştă. Într-o vacanţă de iarnă, a venit la bunică-sa. Noi ne umplusem de păduchi la şcoală şi ea de râie. Ne ţineau în carantină să nu ne schimbăm chiriaşii, cum zicea mama. Când a plecat, şi vorbeam la telefon, mă întreba: tu mai ai de ăia?, nu, dar tu de ăia? Şi râdeam mulţumite de codul nostru secret ca să nu priceapă telefonistele, care erau mereu în ascultare.

Într-o vacanţă de vară, că ea toate vacanțele le petrecea la bunica, ne-am dus la magazinul general, ştiţi voi cei care aţi fost copii prin anii ’70-’80, magazinul ăla în care se vindeau de la îngheţată, la cuie și pijamale. Acolo l-am întâlnit pe unchiu-meu şi el, când ne-a văzut, ne-a zis: hai, luaţi-vă ceva, că plătesc eu. Probabil se aştepta să audă: vrem îngheţată sau suc sau bomboane. Noi, hotărâte: vrem doi metri de stambă. Pusesem noi ochii pe nişte stambă roşie cu floricele mărunte albe. Ne-a cumpărat-o dând din cap şi râzând de cererea noastră insolită. Cu cât drag am purtat fustele alea lungi până în pământ la care ne făcusem şi nişte cordoane împletite din nu mai ştiu ce.

Multe am uitat în viaţă, amintiri mult mai recente, dar amintirile cu Camelia parcă au o viaţă aparte. Şi râsul ei, oh, râsul ei! O cascadă repezită, un tropăit allegro, un Bolero de Ravel. Mariţa, bunică-sa, îi zicea râzând: huo, Gico, că te îneci naiba de atâta râs, şi Gica, prietena Mariţei, replica distrată: las-o, nină, să râdă că râsul n-a făcut rău la nimeni.

Când mă apucă dorul şi nostalgia, le mai povestesc încă o dată copiilor mei amintiri din copilărie. Am impresia că dacă le mângâi cu fiecare gând, cu fiecare vorbă, pentru câteva clipe sunt din nou în bătătura casei mele inventând jocuri în arşiţa verii, în gerul scârţâind sub tălpi, sub vişinul unde citeam, jucam cărţi sau, pur şi simplu, vorbeam, pe scara din faţa casei, pe care aşezam toată averea noastră de copii: o păpușă, cărţi, caiete şi creioane ronţăite la capete.

Am învățat că prietenii pe care nu-i pierzi niciodată prin viață, chiar dacă sunt departe, îi simți. Simţi cum îţi urmăresc paşii prin lume, simţi cum mâna lor încearcă s-o prindă pe a ta în momentele dificile, simţi cum sufletul lor se aşază în linişte lângă sufletul tău ca să te asculte, sfătuiască, susţină, care luptă cu tine, suferă si se bucură cu tine pentru fiecare insucces și pentru fiecare reuşită. De aceea, prietenii adevăraţi sunt puţini şi-i recunoști cu timpul, pentru că timpul e cel care face ca o mică si firavă rădăcină să devină profundă și puternică sau, dimpotrivă, să se usuce şi să piară pentru totdeauna.

Pe Marietta o găsiţi întreagă aici.

Citiţi şi

Ce înseamnă iubirea? Răspunsuri de la copii între 4 și 8 ani

Viitorul care ne depășește? Episodul 3 – Elon Musk: omul care comprimă viitorul

Mi-am permis să mă îndrăgostesc

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.