Femei sensibile, educate, puternice, modeste și abile, diplomatele noastre au povești de viață palpitante. După Brândușa Predescu şi Daniela Gîtman, continuăm seria interviurilor cu prea puținele femei-diplomat și v-o prezentăm pe Excelenţa Sa, doamna Ambasador Extraordinar şi Plenipotenţiar, Reprezentant Permanent al României la ONU, Simona Miculescu – prima femeie din istoria diplomației române căreia i s-a acordat rangul de ambasador.
Mihaela Cârlan: Pe înțelesul tuturor, ce înseamnă să fii ambasador?
Simona Miculescu: A fi ambasador reprezintă vârful carierei unui diplomat, când ajunge să reprezinte statul pe lângă un alt stat sau pe lângă o organizaţie internaţională, misiune care reclamă un nivel intelectual, cultural şi profesional impecabil. A fi ambasador înseamnă a deţine o poziţie de mare responsabilitate, pentru că reprezentarea ţării la cel mai înalt nivel este un exerciţiu deosebit de dificil şi de complex, mai ales în cadrul diplomaţiei multilaterale.
MC: Diplomație multilaterală?
Simona Miculescu: Eu am onoarea de a reprezenta România într-o arenă internaţională aparte, în unica organizaţie universală, unde mai sunt 192 de “combatanti” – reprezentanţii permanenţi ai celorlalte 192 de state membre ale ONU, care reprezintă elita mondială a diplomaţiei şi dintre care doar 25 sunt femei. Un ambasador trebuie să fie şi un manager şi un lider în acelaşi timp, pentru care competenţa, tenacitatea, energia, dăruirea, voinţa, entuziasmul, curiozitatea intelectuală, pragmatismul, abilitatea de relaţionare, disponibilitatea de comunicare, creativitatea, auto-disciplina, onestitatea, integritatea şi, nu în ultimul rând, pozitivismul sunt tuşele profilului ideal. În ce priveşte zona de politică externă, aceasta este în permanenţă confluentă cu diplomaţia, ele se îngemănează perpetuu şi sunt potenţate de un concept fundamental, esenţa ambelor: interesul naţional. A fi diplomat de carieră înseamnă să fii apolitic. Singurul tău “partid” pe care îl slujeşti fiind ţara, înseamnă a-ţi promova şi apăra ţara chiar şi cu preţul vieţii.
MC: Un preț cam mare ar spune românii azi, când patriotismul a cam pălit…
Simona Miculescu: În diplomaţie, tocmai patriotismul este motorul perpetuu al demersurilor noastre, pentru că apărarea şi promovarea interesului naţional este esenţa profesiei. Pentru mine, ca diplomat, ardelean si Rac, patriotismul este miezul fierbinte al vieţii mele. Patriotismul este o noţiune care ar trebui să ne fie mult mai preţioasă, am denigrat-o mult prea mult în ultimii 20 de ani, confundând-o cu forme extreme de naţionalism. Cred că şi la noi în ţară şcoala şi biserica ar trebui să facă mai mult în acest sens. Pe de altă parte, observ că ne lăsăm copleşiţi de exasperările justificate, lamentându-ne prea mult, în loc să transformăm toată această energie negativă într-una pozitivă, constructivă, care să ne ajute să identificăm propriile noastre soluţii la problemele care abundă. Sper că ne vom reveni şi nu vom mai blama mereu ţara pentru greşelile noastre…
MC: Cum e să faci diplomație în vreme de război?
Simona Miculescu: Eu am trecut prin situaţii extreme cât am locuit în Bagdad. Deci ştiu din proprie experienţă ce înseamnă asta. Momentele dificile au fost multe, mai ales pentru că eram pierdută într-un mediu alienant, violent, departe de familia mea şi de tot ce mi-era drag. Cel mai mult m-au marcat atacurile cu mortiere, cu care, în mod straniu, m-am obişnuit, însă, în timp, deşi nu pot să uit nici acum cât de neputincioasă mă simţeam în acele momente teribile şi cât de conştientă am devenit de atunci de puterea destinului. Un alt moment traumatizant a fost cel al răpirii, de către insurgenţi, a cinci colegi de-ai noştri – un expert în IT financiar şi 4 gărzi de corp, toţi britanici, din incinta unui minister pe care îl frecventam cu toţii în mod regulat. Din păcate, patru dintre ei au murit şi singurul supravieţuitor a fost eliberat doar acum un an (n.red. 2010).
MC: Ce înseamnă să fii bun când ești singurul ambasador român care interacționează nu cu o țară sau cu 26, ci cu 192 de țări?
Simona Miculescu: Îmi place să cred că profesionalismul este atuul meu major ca ambasador, contribuţia mea personală la imaginea ţării mele. A mea şi a echipei mele, fără de care succesul nu poate fi deplin. Cultura, şarmul, frumuseţea şi eleganţa sunt plusuri recomandabile şi binevenite, dar fără competenţă, loialitate totală şi o înaltă ţinută profesională nu ai nicio şansă în acest cerc diplomatic uriaş, dar închis, în care toate ţările lumii îşi trimit cei mai buni diplomaţi şi investesc foarte mult. Aşa reuşim ca România să fie privită cu respect, care contează cel mai mult în relaţiile internaţionale. Nu întâmplător, ţara noastră a obţinut preşedinţia Comisiei ONU pentru Dezvoltare Durabilă, preşedinţia Comisiei pentru politici speciale şi decolonizare a Adunării Generale, vicepreşedinţia Adunării Statelor Părţi la Curtea Penală Internaţională, sau statutul de membru în Consiliul Drepturilor Omului – ca să enumăr doar câteva din succesele diplomatice ale ultimilor ani.
MC: Dintre puținele doamne care au purtat de grijă României “prin cele străinătățuri” de-a lungul vremii, care v-a mers la suflet?
Simona Miculescu: Pentru mine, Elena Văcărescu este un model superb de diplomaţie sofisticată – ea a combinat cu o fineţe aristocratică cele două profesiuni, care, de fapt, au multe afinităţi. Aici la ONU mă mândresc cu numele său, pentru că ea a fost singura femeie şef de misiune, sau delegat permanent cum se spunea în acele vremi, pe lângă Liga Naţiunilor Unite, organizaţia care a fost precursorul ONU şi care, ştim cu toţii, a fost condusă de grandiosul Nicolae Titulescu.
MC: Dar dintre femeile politician din viaţa internaţională?
Simona Miculescu: O admir mult pe Madeleine Albright, pe care am avut şi şansa de a o cunoaşte personal chiar înainte de venirea la postul de la New York. Recomand oricui interesat de diplomaţie şi de modele feminine ale acestei nobile profesii cartea sa de memorii, “Madam Secretary”.
MC: Și un bărbat, deși am o bănuială…
Simona Miculescu: Nu doar pentru că sunt ambasador la ONU, sau diplomat, omul meu politic preferat este Nicolae Titulescu, care a lăsat urme adânci în conştiinţa şi memoria ONU şi a lumii. Ador definiţia pe care a dat-o diplomaţilor: “Diplomaţii sunt soldaţi ai păcii pe al caror testament figurează un singur cuvânt – Continuaţi!”
MC: O curiozitate: când vine şeful statului în vizită, care sunt îndatoririle şefului misiunii?
Simona Miculescu: Nu am avut încă acest privilegiu, dar, în esenţă, şeful de misiune trebuie să coordoneze eforturile întregii sale echipe care se ocupă de detaliile infinitezimale ale segmentelor specifice unei vizite la ONU: participarea la diversele reuniuni onusiene, inclusiv cu rostire de discursuri, organizarea întâlnirilor bilaterale cu alţi şefi de state şi cu înalţii oficiali onusieni, participarea la evenimente protocolare… Este un exerciţiu de mare responsabilitate şi complexitate şi pentru că aceste vizite se organizează de obicei cu ocazia deschiderii unei noi sesiuni a Adunării Generale a ONU, când New York-ul găzduieşte peste 190 de şefi de state şi guverne, cu miniştrii lor de externe, deci condiţiile de securitate şi accesele în locaţii sunt foarte restrictive şi trebuie să reuşeşti să ajungi la miriade de evenimente, care de care mai important.
MC: Și încă una: vă permit alocaţiile (bănuiesc că există) să vă prezentaţi onorabil în contexte oficiale, ori bugetele, să organizaţi evenimente care să fie declarate unanim reuşite? Când nu, cum vă descurcaţi?
Simona Miculescu: În ultimii ani, cea mai mare provocare a fost ca, în conditiile beneficierii de resurse minime, generate de austeritatea fără precedent, să reuşim să sporim, totuşi, vizibilitatea României. Este o muncă şi o responsabilitate imensă să fii într-o permanentă competiţie (constructivă) cu cele 192 de ţări membre ale ONU, ai căror ambasadori le promovează activ interesele naţionale şi care investesc resurse enorme în aceste demersuri. Criza, pe cât de frustrantă este, ne-a învăţat, însă, să fim mai creativi şi să ne gestionăm resursele minime cu şi mai multă atenţie. Caracteristica reprezentării actuale este ca şi casa românilor – modestă, dar ospitalieră. Trebuie să spun aici că, oricum, nu e niciodată suficientă investiţia în activitatea de reprezentare a ţării. Şi această investiţie devine cu atât mai dificil de onorat în vremuri de criză acută pe plan mondial. Trăiesc, totuşi, cu speranţa că va veni şi ziua în care diplomaţia va fi mult mai apreciată, mai respectată, alocându-i-se resurse pe măsura complexităţii responsabilităţilor sale, a valorii şi potenţialului său. Dar pentru a fi mai respectată, ea trebuie să fie mai cunoscută. Cred că şi noi, diplomaţii, trebuie să fim mai vocali, mai puţin timizi în a vorbi despre noi, despre specificul profesiei noastre, care este un mister bine conservat pentru majoritatea opiniei publice, iar speculaţiile superficiale şi frivole înlocuiesc, de multe ori, o realitate cotidiană intensă, ce implică mult efort şi sacrificiu personal.
MC: Cum arată o zi din viața unui ambasador la ONU?
Simona Miculescu: Dintre liniile generale ale activităţii mele cotidiene aş spicui următoarele: ca ambasador la ONU trebuie să mă documentez permanent (de multe ori la ore târzii în noapte, după un dineu protocolar sau trei recepţii) ca să asimilez un volum enorm de informaţie. Asta pentru că trebuie să cunosc toate domeniile care figurează pe agenda ONU, adică absolut tot ce ţine la ora actuală de dinamica globală şi problemele lumii contemporane – de la chestiuni de dezvoltare, la cele de drepturile omului, de la cele de securitate la cele de dezarmare, de la chestiuni legate de dreptul internaţional la cele sociale – şi am enumerat doar domenii generice!
Cine are curiozitatea să vadă ce înseamnă agenda actuală a ONU, poate accesa pe net Jurnalul zilnic al acestui for universal, unde sunt trecute toate zecile de reuniuni, întâlniri, runde de negocieri, dezbateri, evenimente conexe, seminarii ce se desfăşoară acolo şi unde România are permanent o voce. De această “voce” trebuie să mă ocup permanent să fie cât mai activă şi mai articulată, în armonie cu interesele naţionale.
Ca ambasador la ONU, coordonez şi buna desfăşurare a tuturor prezenţelor oficiale ale României la ONU, de la delegaţii prezidenţiale şi guvernamentale la cele parlamentare; girez o vastă corespondență cu instituțiile onusiene, cu cele româneşti, cu celelalte 192 de misiuni permanente de la New York; îmi reprezint țara nu doar în sesiunile Adunării Generale ONU sau în cele ale celorlalte organe onusiene, ci şi în toate activitățile curente ale corpului diplomatic (cel mai mare din lume); nu în ultimul rând, am şi datoria de a face multă “gospodarie”, pentru că administrez clădirea cu 17 etaje a Misiunii permanente la ONU, unde funcţionează trei instituţii diplomatice şi locuiesc şi muncesc cca 100 de persoane.
Aș mai vrea să fac o mențiune specială apropo de întrebarea dvs. Tot ceea ce fac în fiecare zi este sprijinit și potențat de mica, dar minunata mea echipă, de care sunt foarte mândră și căreia îi mulțumesc pe această cale pentru hărnicie, devotament, profesionalism, înțelegerea și solidaritatea manifestate inclusiv în momente grele precum trecerea distrugatoare a uraganului Sandy…
MC: Este recepţia ultimul loc în care diplomaţii se distrează?
Simona Miculescu: Ar fi timpul să ne informăm mai mult şi să renunţăm la percepţia penibil de greşită şi de nemeritată asupra îndatoririlor diplomatice. Eu am parte de foarte multe recepţii, pentru că sunt singurul ambasador român care interacţionează, prin natura poziţiei, nu cu o ţară, sau cu 26, ci cu 192! Media obişnuită pe seară este de cel puţin 1-2 recepţii şi un dineu diplomatic! Recepţiile nu se organizează la ONU de “pamplezir”, ci cu ocazia unor evenimente importante pentru ţările membre – Ziua Naţională, Ziua Independenţei, prezentarea unei candidaturi naţionale la un organism onusian etc. Eu nici nu apuc să gust din mult-invocatele delicatese de la aceste recepţii, pentru că aceste evenimente protocolare sunt ocazii perfecte să mai pledezi pentru o chestiune punctuală, să mai faci lobby pentru ceva în interesul ţării, dar şi să socializezi şi să te apropii de colegii tăi, pentru că este esenţial să te placă mediul ambasadorial în care te învârţi zilnic şi cu care îţi rezolvi toate problemele profesionale.
MC: La atâtea îndatoriri consumatoare de timp și resurse sufletești, e imposibil să nu te întrebi ce fel de bărbat îi poate sta alături unei asemenea femei și ce fel de familie are.
Simona Miculescu: Bărbatul unei asemenea femei trebuie să fie ca şi soţul meu: răbdător, înţelegător, înţelept, flexibil. Într-o asemenea carieră, preţul împlinirii profesionale este, din păcate, pentru femei, întotdeauna plătit prin sacrificarea (cel puţin a) unor segmente ale vieţii personale! De fapt, cred că în asta constă şi arta, dar şi sfidarea majoră pentru o femeie: cum să menţină echilibrul între viaţa profesională şi cea personală. Eu consider că am reușit și împreună am crescut doi copii minunați: Mihnea, 25 de ani și Mara, 23 de ani. Ambii au făcut doar școala elementară în SUA, restul, până la un anumit punct al educației lor, în România. Băiatul lucrează şi îşi desăvârşeşte studiile postuniversitare la Londra, fiind consultant în comunicare digitală, iar fata, după un an la SNSPA, studiază Advertising şi Marketing Communication la Fashion Institute of Technology din NY. Niciunul nu și-a exprimat interesul pentru diplomaţie, probabil şi pentru că e profesia care m-a ţinut de multe ori departe de ei… Cred că i-a descurajat şi lipsa cronică de resurse alocate acestui domeniu în ţara noastră.
MC: Și totuși femeile vor în diplomație. Au loc de bărbați?
Simona Miculescu: Există o pleiadă de femei extraordinare pe întregul mapamond! Să nu uităm că Premiul Nobel pentru pace a fost acordat recent unor adevărate eroine – trei femei excepţionale! Toate aceste femei remarcabile demonstrează cu tărie că femeile, cu vocaţia lor pacifistă, cu capacitatea lor aparte de negociere şi comunicare şi cu ţinuta lor intelectuală sofisticată, pot fi o voce persuasivă, o forţă incomensurabilă în politica externă a unui stat şi pot face o diferenţă chiar şi în cele mai dure şi complexe circumstanţe, precum cele din zone de conflict sau post-conflict. Acelaşi lucru este demonstrat zilnic şi de miile de femei–diplomat, care activează la toate nivelele ierarhice ale diplomaţiei mondiale (inclusiv numărul impresionant de femei diplomat din Ministerul român al afacerilor externe) care îşi reprezintă ţara cu devotament, talent, profesionalism, eleganţă, inteligenţă, creativitate şi un profund patriotism.
MC: Cât de curând vedeţi o femeie premier sau chiar preşedinte în România?
Simona Miculescu: Nu cred că România este încă pregătită pentru aşa ceva şi, mai ales, nici femeia din România nu este gata pentru un asemenea demers îndrăzneţ. Evident că prezenţa mai consistentă a femeilor în viaţa politică, socială şi de business este imperios necesară. Calităţile lor determină progresul. În primul rând, femeia este considerată un excelent comunicator. Nu întâmplător, spun unii, Comunicarea este un substantiv de genul feminin! Alţii spun că femeile sunt în general şi cele mai riguroase, mai dornice de succes, mai harnice şi mai agere. Ele au de regulă mai mult instinct, sunt mai elegante în argumentaţii, au un stil mai blând pentru aplicarea strategiilor şi cu toate acestea eficient. Toate acestea sunt atribute esenţiale în management, de la politică la business! Oricum, îmi pare simpatic ce spun chinezii : “Bărbaţii stăpânesc lumea, iar femeile stăpânesc… bărbaţii”.
INTERVIU-FULGER
Cum se descrie: Energică, pozitivă, sentimentală.
Viaţa privată: Care viaţă privată, când soţul meu este la Bucureşti, fiul la Londra, mama la Satu-Mare şi soacra la Arad?
Despre ambasade: Un adevărat diplomat ştie că posturile cele mai grele sunt şi cele mai formative. Nu toţi trebuie să se grăbească spre Bruxelles sau Londra de la primul post. Dacă vor să construiască o carieră solidă şi reală, trebuie să treacă prin toate furcile caudine.
Despre divorț: Cred că mai importante sunt efectele unui divorţ asupra vieţii tale personale. E greu de dat un răspuns “stas” la această întrebare. În principiu, dacă, deşi ai parte de o asemenea traumă, continui să îţi faci datoria la slujbă, nu văd de ce ar trebui să îţi fie afectată cariera.
Despre singurătate: Orice e preferabil singuratăţii în doi…
Despre iubirea la maturitate: La maturitate, iubirea este mai profundă, mai complexă, mai nuanţată.
Despre echipă: Eu nu am ales vreodată echipa, doar am moştenit şi, ulterior, am primit în echipă diplomaţi care au câştigat postul prin concurs. Cred că cel mai bun şi interesant exerciţiu de management este acela de a modela şi conduce o echipă care nu conţine oameni selectaţi de tine.
Despre minciună: În diplomaţie nu se minte! Este o percepţie total greşită! Se prezintă, doar, cu predilecţie, ceea ce este pozitiv şi în interesul ţării tale!
Despre sensul vieții: Un mail de la copii sau, dacă sunt lângă mine, o îmbrăţişare… Un gând duios de la mama… O glumă spusă cu har de soţul meu… O vacanţă cu toată familia, cum nu am mai avut de mult prea multă vreme… Lucrul dus la bun sfârşit…
Despre cultura favorită: Sunt ataşată în primul rând de cultura franceză – interesul meu pentru ea culminând cu lucrarea de doctorat care analizează intertextul shakespearian în perimetrul teatrului absurd. În New York, care este unic prin complexitatea ofertei culturale, fiind cel mai fascinant şi multicultural oraş din lume, îmi desăvârşesc pasiunea pentru cultura americană, ca avidă consumatoare de muzică clasică, salsa, şi mai ales jazz, de muzee şi de teatru.
Despre modă: Sunt femeie, deci ador hainele, bijuteriile, îmi place moda, dar nu îi pot urmări evoluţia aşa cum mi-aş dori. Din păcate, nu am când să merg la shopping, pentru că nu o pot face decât în weekend, când oferta culturala a acestui oraş este mult mai tentantă, aşa ca îmi fac cumpărăturile mai ales pe Internet.
Despre stil: Îmi plac accentele îndrăzneţe pe o ţinută sobră… O broşă sau o eşarfă plină de culoare aruncată ingenios peste o rochie neagră poate avea un impact dramatic. De altfel, mă simt foarte bine în acest mediu multicultural al ONU – unde peisajul este foarte colorat şi divers din toate punctele de vedere – pentru că ai libertatea de a nu te lăsa subminat de un « dressing code » foarte strict, precum cel din business-ul american (unde cămaşa albă şi taiorul închis sunt obligatorii), ci poţi, uneori, să îţi înnobilezi ţinutele cu accesorii inedite, spectaculoase şi chiar extravagante.
Un motto: De când mă ştiu, motto-ul personal a fost Carpe Diem, iar cel profesional este: “Nimic nu înlocuieşte excelenţa, nici măcar succesul”. Principiul în care cred constă în faptul că imposibil este doar ceea ce nu ai încercat încă!
Citiţi şi
Când nu știi încotro: 4 întrebări care te pot ghida în vremuri incerte
Ce nu poate face (încă) inteligența artificială – și de ce e o veste bună pentru noi
Ce cost are promisiunea longevității pentru femei
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
