Am văzut aseară „THE READER” (Cititorul), 2008, un film cu Kate Winslet (Hanna), David Kross (Michael în tinerețe), Ralph Fiennes (Michael matur), regia Stephen Daldry. Doamne, ce film!
Nu l-am povestit imediat, eram prea sub imperiul emoțiilor, și aș fi scris, cred eu, un pic haotic.
În Berlin, în anul 1958, Michael, un elev de 15 ani, este găsit bolnav, pe stradă, de către o femeie care îl liniștește și-l duce acasă. După boală, el revine la ea cu un buchet de flori. Femeia are de două ori vârsta lui. Da, începe o relație. Dacă aș spune „de dragoste” poate ați face ochii mari, dar da, de dragoste. Debutează carnal și evoluează în complexitate când Michael începe să-i citească. Zi de zi, la fiecare întâlnire.
„Întâi citim, apoi facem dragoste”, după cum stabilește ea. Relația este pentru el o inițiere, iar pentru ea… aici ar fi de discutat puțin. Pare a fi de descătușare, de ieșire din singurătate, căci Hanna pare o femeie misterioasă, ascunsă, introvertită, nu este văzută relaționând cu nimeni altcineva, decât cu șeful de la job (era controlor pe tren).
Ezitarea ei în a citi un meniu sau orice carte, ne face să ghicim că nu știe să citească, e un secret de care pare copleșită, și pe care Michael nu-l conștientizează decât mai târziu.
Când Hanna este promovată de la controlor de bilete la munca de birou care presupune abilitatea de a citi/scrie, ea ia decizia să plece, dispărând, astfel, din viața băiatului.
Peste un deceniu, Michael, devenit student la drept, împreună cu profesorul și colegii săi, asistă la un proces din care urmează să ia notițe și să dezbată subiectul cu aceștia. Surpriza este enormă când constată că, pe banca acuzaților, se află Hanna, alături de alte cinci femei, foste gardiene ale lagărului de la Auschwitz, judecate pentru crime de război.
Aflăm că se face vinovată de selecția prizonierilor (10 în fiecare zi) trimiși în camera de gazare, aflăm că a preferat să lase să moară arși de vii 300 de evrei încuiați într-o biserică incendiată, decât să deschidă ușile și să creeze haos, prizonierii putând să evadeze, dar ea era responsabilă cu disciplina și asta a fost explicația dată completului de judecată.
Explicațiile ei erau puerile, stângace. Negândite anterior, ci spuse cu convingere, o convingere ingenuă, Hanna nu poate fi socotită rea ori lipsită de umanitate, deși deciziile au fost greșite, iar rezultatele dezastruoase.
Regizorul (după părerea mea) pare să o absolve, cumva, de greșeli, înzestrând-o cu bucurii mici (precum plânsul ei la vederea unor copii care cântau într-o biserică) și gesturi calde, grijulii. Înțelegem că Hanna nu era îndoctrinată ideologic, ea devenise gardian la Auschwitz pentru că era șomeră, lua decizii care trebuiau luate pentru că acesta îi era job-ul etc.
Îmi dau seama că filmul poate fi privit colosal de diferit de către oricine, mai ales de către cei direct implicați (nemții și evreii), dar cred că înțeleg ce a vrut regizorul să facă. De aceea am privit-o (eu, ca spectator) cu dezgust amestecat cu milă și înțelegere.
A fost condamnată la închisoare pe viață, fiind incriminată și pentru scrierea unui raport care-i conferea o responsabilitate mai înaltă decât cea pe care o avea în realitate. Fiindu-i rușine să declare că este analfabetă, deci imposibil să scrie ea raportul, și fiind, cred eu, copleșită de vina proaspăt revelată a trecutului, ea își acceptă pedeapsa.
Ciudată este decizia lui Michael de a nu spune nimic la proces, fiindu-i rușine, la rându-i, de legătura total nepotrivită (cel puțin din punct de vedere al vârstei) pe care ar fi fost nevoit să o dezvăluie, dacă declara că știe din surse sigure că acuzata nu știe să citească, absolvind-o, astfel, de o pedeapsă prea mare.
La ceva timp după această scenă, urmează o întâmplare frumoasă. O găsim pe ea îmbătrânită în închisoare (aproape 60 de ani), iar el, ajuns avocat, cu o viață de familie nereușită, trimițându-i casete înregistrate cu vocea sa citind romane. Nu descriu emoția ei la auzul conținutului casetelor, ci stărui pe dorința ei de a scăpa de rușinea ce o măcinase toată viața, și anume, aceea de a fi analfabetă. Cu ajutorul cărții împrumutate de la biblioteca închisorii și a vocii lui suprapuse rândurilor, cuvintele i se deslușesc și învață să citească.
După 20 de ani de închisoare, Hanna urmează să fie eliberată. Michael este cel care îi găsește un apartament și un loc de muncă. Întrevederea lor după atât timp, adâncește diferența între ce a fost și ce a rămas, el în floarea vieții, ea la 66 de ani și, copleșită de schimbarea începută la proces și desăvârșită în închisoare, nepregătită pentru o altă viață însingurată, într-o lume modernă prea nouă pentru ea, alege să se sinucidă.
„Ca să dovedești crima, trebuie să dovedești intenția. Așa e legea. Rețineți, întrebarea nu e niciodată „A fost greșit?”, ci „A fost legal?”. Și nu după legea noastră. Ci după legea acelor vremuri. (1944, Auschwitz) Legea e meschină.”
Guest Post by Clara Marinescu
Citiţi şi
„Încurcate sunt căile Domnului” – Conclave
Un alt fel de ‘cină de gală’ – The Menu
Bare is Beautiful (Fără fard e minunat)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
