Căuş

Ana Barton

19 June 2013

O frumuseţe care rotunjeşte păsări mici. Hidrodinamic. Un om mare fiindcă nu cunoaşte frica. Te respiră prin geam sau chiar mai de-aproape şi-şi cântă partitura din cel mai adictiv miros al lumii. Miros de viaţă fragedă.

Da, e omul proaspăt ieşit din ou. Cu miez acoperit spre nedesfacere şi răsuflare ne-ndoită. Te sperii de el nu pentru că nu ştii dacă eşti în stare să-l lipseşti de grijă şi să-l aperi, ci fiindcă simţi că nu eşti nici pe departe atât de curat încât să-i faci faţă cum se cuvine.

Şi cum s-ar cuveni? Să-l legeni înainte de lăut şi să-i cânţi după, să-i susuri lapte, ca să crească mare şi să-ncepi să-l pricepi un pic, să-l dedulceşti la cuvinte înainte de vreme, ca să-ţi fie mai uşor cu el? Toate astea le vrei pentru că ai pierdut exerciţiul sacru al admiraţiei. Şi consecinţele lui. Pentru că drumul sigur şi singurul prin care ne micim e însăşi creşterea.

Nu, mai bine, stai tu smerit, luând notiţe la inimă, şi-nveţi ce-i aia să fii om? Micul ăsta e universitarul perfect. Mentorul. Îţi arată în fiecare secundă cât de simplu e să ceri, chiar dacă tu nu-nţelegi ce vrea. Asta e numai cortina ta cea grea, că te-ai îndepărtat de înţelegerile simple, nu a lui. El cere şi te cere, ca să te-mplineşti. Iar tu, în loc să te întorci în vremurile când erai doar la un pas de oul tău, te sperii şi te-mbraci în neputinţă. Mai ştii când ai putut ultima oară să ceri exact ce vrei şi fix când ţi-a fost vrerea?

C-aşa-i cu frica asta. Se-nvaţă fără de cusur numai prin exemplu. Se spune că, atunci când suntem mici, nu ştim de noi. De fapt, nu ştim de frică, pe noi avându-ne întregi. Apoi, cu biscuiţi şi mere rase, cu mers de-a buşilea şi dinţi înfipţi în lemn, ne ridicăm din întregime şi-o scuturăm ca pe o haină veche. Şi ne împuţinăm fără de voie, în timp ce tragem cu atâta poftă din tetină grijile iubitorilor făcători ai noştri. Şi carnea creşte întru bucuria lor.

L-am privit pe omul mic cum se visează. Şi cum tresare-n aerul aproape amniotic. Îşi ţinea viaţa-n pumnii strânşi, iară puterea şi-o urcase-n umeri. Şi respira ca zeii, îngenunchindu-ne de dincolo de sticlă. Era târziu aseară şi-şi ţinea tălpile căuş. Ca să ne odihnim noi ochii grei de zi în ele. Şi m-am gândit că asta trebuie să fie cea mai frumoasă întrupare-a generozităţii. Şi cea mai pură. Şi, ca să poată omul trece viu prin sine şi prin restul, din fericire, nu durează mult.



Citiţi şi

Pe-tro-ne-la: „E foarte frumos să fii femeie”

Luna nouă în Scorpion, 18 noiembrie 2017

Azi mi-a venit de vreo zece ori să plâng…

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
677 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro