Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

Ce ar zice locuitorii Ditrăului de povestea asta

2 February 2020

Primul lucru care mi-a venit în minte după mizeria de la Ditrău a fost cât de bine trebuie s-o ducă ditrăienii, de nu s-a găsit niciun brutar în tot satul și s-a apelat la singhalezi!

Cine-a zis că prostia nu doare trebuie să fi avut în vedere și Ditrăul zilelor noastre. Altminteri, urletele de durere ale ditrăienilor s-ar auzi în toată Europa. Pe mine mă doare prin ricoșeu și mă face să evoc amintiri cu oameni din ăștia, cu mâini mai negre…

Citiți și Mâna albă, mâna neagră

Era 2014. Eram în Sri Lanka, dar nu urmează un jurnal de călătorie prin Ceylon, ci doar relatarea unui episod de viață remarcabil prin valențele sale umane. Așa cum e bine de făcut în Sri Lanka, închiriasem o mășină cu șofer cu tot, pentru o deplasare cât de cât decentă prin bijuteria asta de țară. Cine-a vizitat-o știe ce spun: acolo e inutil să evaluezi drumul în kilometri, fiindcă te-ai păcăli teribil crezând că 80 km se parcurg – să zicem – într-o oră. E mai înțelept să estimezi de la două ore în sus.

Șoferul nostru știa și destulă engleză încât să ne putem înțelege de-adevăratelea, așa că ne-am împrietenit ușor, trecând de la simplele Q&A de natură turistică la informații personale. Și așa am aflat că o parte a familiei sale locuia în preajma cazării noastre de lângă rezervația Yala.

După safariul în Yala Park, început la 5 dimineață și terminat peste vreo 10 ore, ne întrebăm ce ne rămâne de făcut în restul zilei, având în vedere că eram cazați în mijlocul lui nicăieri- mai exact într-un sat din junglă, iar întunericul avea să vină repede și total. Atunci, cu maxime precauții, omul nostru – Bandhu pe numele său – ne-a sugerat o vizită la familia lui, cei care locuiau nu departe. Noi am rămas uimiți, el a luat atitudinea noastră drept altceva și ne-a asigurat că drumul nu ne costă nimic în plus. L-am lămurit că nu era vorba de bani, ci că suntem surprinși de invitație, pe care am acceptat-o instantaneu. Și așa am ajuns să avem cea mai autentică experiență singhaleză, pe care niciun pachet de servicii nu ne-ar fi putut-o oferi: o vizită într-un sat din junglă sri lankeză, la o familie sri lankeză, cu o masă, evident, tot sri lankeză.

Curțile sunt de pământ bătătorit, separate numai de copacii și tufișurile dintre ele; în fiecare familie există o persoană a cărei însărcinare este să măture curtea de câteva ori pe zi – cu asemenea vegetație luxuriantă, nu-i de mirare. Casele au toate o veranda tot de pământ, pe care doarme cel puțin o pisica, iar câteodată apare și o maimuță.

Casa lor, despre care ni s-a spus că e una dintre cele mai făloase din sat.

Pisică – bun (prinde șoareci). Maimuță- rău (fură ce apucă). Prin curte – păsări. Urmează încăperea principala și aici e șocul: pe jos e pământ bătătorit, în schimb mobila este din lemn exotic, somptuoasă; nici nu-mi pot imagina cât ar costa în Europa. Aveam să aflăm că era lucrată de o altă rudă, o femeie surdo-mută incredibil de talentată și harnică, pe care am cunoscut-o mai târziu.

De acolo, urmau alte două camere, în care mobilă principală era un pat enorm, cu baldachin și plasă de țânțari și niște bare de bambus care slujeau drept șifonier. Oamenii nu-și băteau capul cu hainele: un rând pe ei, alt rând la uscat pe un stativ de bambus, papuci în picioare și gata – avantajul tropicelor. Sariurile femeilor erau păstrate într-un cufăr, pentru ocazii speciale. În rest, toată lumea era îmbrăcată în tricou și niște pantaloni largi din batik – pânză tradițională. În afară de doi băieți care mai rupeau ceva engleză, nimeni nu știa boabă, așa că Bandhu era interpret oficial. Dar la câte zâmbete sfioase și prietenoase ne înconjurau, nu mai era necesară nicio traducere.

Cu siguranță eram primii albi pe care cineva i-a primit în casă în sătucul acela. Ne priveau pe furiș, zâmbind rușinați – mai exact rușinate, fiindcă erau numai femei în jurul nostru. După a doua prezentare am renunțat să mai ținem minte vreun nume, ci doar relațiile de rudenie. Bărbații erau la muncă prin alte părți. După ce ne-au arătat casa – ne-am descălțat, firește – am fost lăsați cu Bandhu pe terasă, cât timp doamnele casei au pregătit masa.

Mda, recunosc că nu ne-am pus problema culorii mâinilor care o pregăteau. Nici acolo, nici prin alte locuri unde ne opream să mâncăm pe marginea drumului, deseori din ziar sau pe frunză de bananier, sau în locuri pe care nici cel mai îngăduitor sanepid nu le-ar accepta să funcționeze. Și nu, n-am pățit nimic, niciodată. În schimb, la Peschiera del Garda, pe malul lacului Garda, în civilizata Italie, un platou cu fructe de mare ne-a oferit – contra unei sume din care în Sri Lanka am fi mâncat două săptămâni – o toxiinfecție alimentară odioasă!

A durat mult, foarte mult până să vină ora mesei, dar nu ne deranja să lenevim pe terasă, cu palmierii foșnind deasupra noastră, bând ceaiul negru de Ceylon dintr-un set de ceai impecabil. Recunosc, eu n-am așa ceva, dar în Sri Lanka chiar și în cel mai umil stabiliment există un serviciu de ceai absolut impecabil – chiar dacă era etalat pe o mușama.

Vedeam și simțeam agitația din bucătărie. De câteva ori cineva pleca și se întorcea cu câte un pachețel… În cele din urmă ne-am prins că se duceau la o prăvălie din apropiere, ca să mai cumpere câte ceva. În afară orașelor mai mari din țară, unde nivelul de trai este sensibil mai ridicat, peste tot în Sri Lanka se cumpără doar ce ai nevoie, în cantități mici, care costă puțin; nimeni nu și-ar permite să umple cu vârf un coș de supermarket – de altfel nici n-ar avea unde să țină la rece mâncarea perisabilă. Frigiderul e doar un deziderat, iar în unele locuri și curentul electric e la fel.

În sfârșit am ajuns la punctul culminant. Ioi, ce nenorocire pentru ditrăieni! Ne-au invitat la masă, la singura masă din casă, cea din bucătărie. Și despre bucătăria aceea sanepidul ar fi avut multe de spus, dar noi, nu. Apă curentă? Nici poveste! Bandhu ne-a explicat că pentru noi au pus ziare pe masă. În mod obișnuit se mănâncă direct pe mușama, de pe frunze de bananier – perfect eco. Și se mănâncă cu mâna, dar pentru noi au pus și furculițe – de fapt două furculițe și o lingură, pe care nu le-am folosit, din respect față de ei. Nu vă mai spun cât e de complicat pentru un stângaci să mănânce cu mâna dreapta (de stânga nici nu poate fi vorba – e mâna “murdară”). Femeile ne-au așezat la masă doar pe noi trei și pe Bandhu. Ele stăteau pe lângă noi și ne serveau. Oricât am insistat să ni se alăture, au refuzat timide: nu se cade. Iar pe masă s-au înșirat tot felul de mâncăruri: roti, orez, banane coapte, nenumărate soiuri de legume prăjite, fierte, crude, și vreo trei sosuri din care l-am folosit pe cel mai blând, de la care gură ne-a luat foc doar pe jumătate.

Ne-au învățat cum să mâncăm cu mâna – ok, știam, dar nu le-am stricat plăcerea. Curiozitatea cu care ne urmăreau fiecare mișcare, fiecare înghițitură și felul cum li se lumina față de câte ori le zâmbeam cu încântare – aproape la fiecare îmbucătură – erau înduioșătoare.

Am lungit masă cât mai mult, să fim pe măsură timpului care le-a trebuit doamnelor s-o pregătească. La final, l-am întrebat pe Bandhu cum să procedăm ca să le mulțumim, fiindcă era clar că n-ar fi primit bani direct, deși efortul lor de a ne ospăta ne-a fost clar. Atunci am aflat de o altă rudă, o tânăra care tocmai născuse, dar nu putea ieși în lume înainte de un anume ritual de curățare. Dar noi, fiind de altă religie, probabil că nu puteam dauna nici mamei, nici pruncului. Și așa am cunoscut-o pe cea mai tânăra membră a familiei, în al cărei scutec am plasat discret niște bancnote. Pe drumul de întoarcere Bandhu ne-a întrebat cât, iar când i-am spus s-a blocat: “Cu banii ăștia vor trăi o săptămâna!” Și noi ne-am blocat, fiindcă era foarte puțin și oricum nu echivala în niciun fel experiență pe care tocmai o trăiserăm.

Și nu, nu am multe poze din casă și din viața lor, fiindcă n-am vrut să-i fac să simtă cât de mari sunt diferențele externe. Voi ați face poze în casă prietenilor voștri sau la masa lor?

Mă întreb ce ar zice locuitorii Ditrăului de povestea asta. Pardon, parcă ei nu înțelege la românește…

L.E. Căminul cultural unde s-au adunat ditrăienii să alunge mâna neagră dintre ei poartă numele unui localnic din secolele 18-19, care s-a remarcat prin viața de cercetător al civilizației tibetane, el fiind fondatorul tibetologiei, creatorul primului dicționar tibetan-englez și al primei gramatici tibetane și murind în India. Ok, e puțin mai la nord de Sri Lanka… Îl chema Corosi Csoma Sandor, cunoscut în lumea științifică drept Alexander Csoma. Ironic, nu?

Guest post by Sanda Moroianu

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Problema cu România

Rasism cu Porsche

Mâna albă, mâna neagră

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro