Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

„Ceaușeștii sunt de vină pentru tot”

23 December 2017

gabriel-sanduUna din profesoarele mele de istorie din școala generală ne-a zis că „cineva a fost foarte disperat după putere de i-a ucis pe Elena și Nicolae Ceușescu chiar pe 25 decembrie, de Crăciun”. „Nicio altă țară”, spunea ea, „nu și-a mai ucis conducătorii de Crăciun, oricât de răi au fost”.

Știu că la momentul ăla am fost foarte revoltat de faptul că ea credea că acești conducători mai meritau să trăiască, fie și o zi. În mintea mea de copil de 11-12 ani nu existau nuanțe: Ceușeștii fuseseră tot ce erau mai rău pe lume, motivul pentru care ai noștri n-avuseseră ce să mănânce, ce citi și pentru care vorbeau seara în șoaptă, să nu-i toarne vecinii. Și, probabil, chiar erau. De fiecare dată când auzeam profesorii reproșându-ne că „ni s-a urcat la cap democrația”, știam că ceaușismul care încă n-a ieșit din ei era de vină.

Am fost prima generație crescută „într-o lume liberă” și am cunoscut comunismul doar prin ochii celor care l-au trăit și nu reușiseră să-și adapteze mentalitatea la provocarea pe care o impuneau concepte noi, precum „libertatea de exprimare”, de exemplu. Avusesem o directoare de școală generală care atunci când discutam cu ea ne cerea să privim în podea, ca să n-o sfidăm. Nu puteam să iau lucrurile astea în serios și îi râdeam în față. Bunicul îmi spusese acasă că, dacă am o opinie și argumente pentru ea, am dreptul să o susțin, că „doar n-au murit oameni la revoluție degeaba”.

O altă profesoară ne bătea cu rigla de lemn până o rupea în palmele noastre, dacă nu țineam caietele aliniate pe bancă cum își dorea. Mi s-au părut aberante măsurile astea și nu sunt sigur dacă ne-au făcut mai obedienți, cum cred că se dorea sau, dimpotrivă, au dus la formarea unor caractere constant revoltate, gata să-i disprețuiască din oficiu pe cei mai în vârstă.

Maică-mea încerca să mă învețe o lecție diferită de cea a bunicului meu, tatăl ei. Cu toate școlile făcute în vremea comuniștilor, mama a rămas cu niște frustrări care au urmărit-o o bună parte din viață. Cu media șase sau șapte la purtare pentru că nu voia să șteargă tabla când îi spuneau profesorii, pentru că fuma pe ascuns în baie sau nu-și purta matricola regulamentar, le dădea peste nas profesorilor pentru că era extrem de pricepută la chimie, unde le făcea lucrările și altor colegi în timp record. Cu toate astea, reușise să pice la facultate imediat sub linie. Totuși, era foarte bună și în domeniul proiectării, și a reușit să se angajeze într-un institut unde avea perspective să avanseze în funcție. Acolo, imediat după anii 90, au fost restructurări și în poziții de putere au ajuns acoliți ai foștilor comuniști. Mama a fost printre cei care au protestat, motiv pentru care a și fost printre primii care au fost zburați din institut. De atunci a avut un alt serviciu, care nu era în domeniile care o pasionau și s-a dedicat creșterii mele și a soră-mii. A început să-și recitească propria istorie personală și să se revolte într-o altă cheie decât o făcuse până atunci.

ceausescuposter

Când și-a dat seama că ceva din caracterul ei revoltat l-am moștenit și eu, a devenit foarte îngrijorată. A început să-mi repete lecția lui „capul plecat sabia nu-l taie” și să-mi amintească experiențele ei nefericite profesionale. Îmi dădea de înțeles că lupta pentru principii care mi se par foarte valoroase pe moment îmi poate dăuna mult în parcursul profesional. Toate lucrurile de care încerca să mă convingă mă enervau și în mare parte a timpului ne certam. Îmi spuneam că „ceaușeștii sunt de vină” pentru lecțiile de obediență pe care maică-mea mi le ținea.

În liceul în care am fost, eu și colegii mei de clasă am cerut schimbarea unora dintre profesorii pe care-i aveam la ore. Unii erau atât de impostori, încât ne dădeau să citim romane pe care ei înșiși nu le citiseră. Noi îi înregistram în timp ce inventam personaje inexistente, iar ei nu se prindeau. Prin clasa a 12 a, am scris o serie de articole în Academia Cațavencu (versiunea veche, aia bună, de print), în care vorbeam despre problemele din liceul meu. A fost un moment nasol pentru mine, în care m-au atacat deopotriva profesori de la alte clase și elevi pe care nu-i cunoșteam. Asociaților „foștilor absolvenți” ai școlii în care eram amenința chiar cu „un protest împotriva articolelor mele”. Pentru toate astea era de vină, îmi spuneam, ceaușismul care n-a ieșit din mințile oamenilor ăstora și a intrat chiar și în cele tinere, ale unora dintre colegii mei.

Sunt 28 de ani de la revoluția care ne-a dat democrația și tot atâția ani de când rulează, în loop, în fiecare final de decembrie, imaginile celor care în 1989 erau prinși pe străzile capitalei la „ultimul miting al lui Nicolae Ceaușescu”. Suspiciunea că zgomotele care au dus la haosul acelei manifestații ar fi fost o diversiune a fost eliminată anul ăsta de anchetatori: statul român achiziționase în 1987 niște amplificatoare care produceau sunetele produse de avioanele de război. A fost o diversiune, deci, care în final a dus la o schimbare de regim. Regim care ne-a adus blugi, gume de mestecat, libertate de exprimare, accesul la informații până atunci interzise. Și multe altele.

În zgomotul schimbărilor din justiție care au marcat acest final de an sunt voci care se întreabă când vom afla adevărul despre ce s-a întâmplat în decembrie 1989. Multe documente care ar fi putut releva adevărul au fost distruse la începutul anilor ’90, iar în lumina atitudinii pe care partidul de la guvernare o are în modul în care legiferează mulți au început să reia video-uri cu Iliescu vorbind despre cei din Piața Universității care i se opuneau. Eu am 29 de ani, deci istoria revoluției am învățat-o șontâc-șontâc, de la orele din școală și de pe la televizor, în reluările anuale despre cuplul dictatorial înainte să fie ucis.

Dacă Ceaușeștii sunt de vină pentru tot ce e mai rău în noi, probabil că la 30 de ani de la tot ce au făcut ei mai odios e momentul să-i iertăm. Ce mi se pare greu de trecut cu vederea este faptul că, după 30 de ani, încă nu știm ce s-a întâmplat, cu adevărat, la revoluția din ’89 și că am tolerat în funcții de putere atâția oameni care și-au bătut joc de destine nevinovate.

Pe Gabriel îl găsiți și aici.

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Un secret vinovat

Infidelitatea feminină

Există Dumnezeu?

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
961 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro