Cine a început, noi sau ea?

24 February 2020

Te trezești deja obosit, obișnuit cu coșmarurile din care nu vrei să te mai trezești pentru că deja atât de multe repetiții te-au învățat cum să trăiești în ele. Știi momentul căderii, momentul zborului, momentul în care rămâi fără aer, ți-ai antrenat mușchii să fugi continuu, ți-ai călit genunchii în care tot cazi iar și iar, frica că nu vei reuși să sari înainte ca toate treptele să se năruie, cioburi, vânt, întuneric, toate sunt creațiile tale, demonii tăi.

Dar te trezești găsind o natură furioasă. Mai furioasă ca tine, mai tulburată de tot ce se întâmplă în lume, mai nemulțumită de tot, de ea însăși, de tot ce-i sub ea și deasupra ei. Șuieră prin toate cotloanele, înconjoară totul cu țipete de plastic, cu zgomot de tablă smulsă, cu gunoaie și duhoarea lor.

Și totul tace sub ea, o lume întreagă a tăcut în fața furiei ei, în fața puterii ei. În câteva clipe poate mătura totul, poate face totul să dispară, poate distruge totul. Și degeaba încerci să te ascunzi, să fugi din calea ei, pentru că te va găsi. Îți poate lua pământul de sub picioare, soarele de pe cer, te poate îngropa cu la fel de multă ușurință cum îți îngropi tu semenii, cu bocete și ritualuri învățate pe de rost.

Taci, te uiți la ea cum se dezlănțuie, cum amenință, cum își strânge furia tot mai aproape tot mai mult, până te lasă fără aer, ca după să ți-l sufle în piept blocându-ți plămânii. Te rogi prea târziu, toate au timpul lor și tu ai pierdut timpul rugăciunii. E prea târziu pentru clopote, prea târziu acum, nu te mai aude nimeni în toată furia asta.

Taci, nicio picătură, plânge fără lacrimi, cu o violență care ne amintește cât rău i-am făcut. Plânge fără lacrimi după anotimpurile pierdute, după iarna geroasă, albă, după vara călduroasă, lungă, după toamna bogată, frumoasă și după primăvara vie, încrezătoare că totul va începe din nou, de la capăt, cu și mai mult verde, cu și mai multă speranță și putere.

Taci, pentru că distruge tot în jurul tău, lovește cu sălbăticie puținii copaci rămași în urma tăierilor tale lacome, împinge la vale pământul cu tot cu case, cu tot cu oameni, cu tot cu visuri meschine. Prăbușește principii, îngroapă valori, spulberă credințe, la fel cum ai făcut-o tu ani și ani.

Cine a început? Noi sau ea? Noi. Și am fost atât de proști încât să credem c-o putem controla. Era bună, era și rea, dar nu la fel ca acum, nu atât de pierdută în ea însăși încât să nu se mai poată controla. Nu atât de plină de durere, de dezgust, nu atât de pornită să ne distrugă. Am fost atât de proști să credem că o putem stoarce continuu ca să ne umplem noi ființele mici, atât de proști încât să nu vedem cât de goi rămânem totuși, atât de proști încât să nu simțim că totul curge prin noi fără ca ceva să rămână, nici tu pietre, nici tu nisip, nici tu pământ roditor, nu tu apă, aer, viață. Nimic.

Și taci acum, măcar taci. Uită! Uită întinsele păduri, pământurile negre, pășunile înflorite, uită roua blândă din diminețile răcoroase, uită bruma cea prevestitoare de schimbare, uită ceața de pe apă, uită norii cum trec unii pe lângă ceilalți ca într-un joc copilăresc, uită viforul din miezul nopții care-ți ținea de urât atunci când nu puteai dormi, uită tot și privește în jurul tău la tot ce natura, acum, îți poate lua.

Ți-ai ridicat case mari, solide, care pot rezista cutremurelor, vântului puternic, valurilor, soarelui? Zici tu că ai sărăcit-o atât de mult încât să nu le poată nărui precum o face și cel mai mic val cu castele de nisip a copiilor, zici? Ai lăsat-o atât de slăbită de putere încât să nu te mai poată îngenunchea în fața judecății ei?

Nu crede asta încă. Nu încă, pentru că te poți trezi într-o dimineață cu cerul deasupra capului, negru, furios, lipsit de stele, și nu cu tavanul încrustat cu frumuseți furate, împăiate, uscate și moarte.

Taci, să tacă zgomotul străzii, claxoanele nervoase care înjură, frânele bruște, motoarele accelerate care se grăbesc să piardă timpul, să tacă toți, cu tot cu cererile lor, cu judecățile, cu plângerile, cu tot ce nu-și spun cu adevărat. Taci, ascultă și uită-te la ce-ai făcut!

Pe Simona o găsiți și aici

Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Experiența covid, varianta personală

Luna Nouă în Scorpion – să ascultăm de intuiție

Noiembrie

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro