Copilăria de azi

23 June 2022

Sunt invitată, zilele trecute, la o petrecere de copii, aniversarea  vârstei de 7 ani a fiicei prietenei mele. Mă gândesc ce să-i cumpăr. N-am prea mult timp la dispoziție, că petrecerea nu e în weekend, cum sperasem, ci în timpul săptămânii, când eu sunt țintuită la birou și tocmai timp să umblu prin magazine de jucării n-am.

 Apelez la Bringo, obișnuință dobândită în pandemie, convinsă fiind că un livrator mă va scoate din impas. Până plec de la birou, o să am așadar și cadoul copilei. Dar ce anume i-ar plăcea unei fetițe de 7 ani?!

Dau timpul înapoi și mă gândesc la ce mi-ar fi plăcut mie să primesc, atunci când eram de vârsta ei. Ehe… rewind… de s-ar putea da timpul înapoi cu adevărat!

Trotinetă? Are deja. Jocul Piticot sau Nu te supăra, frate? Le are și pe astea. Zâmbesc la amintirea unui cadou pe care l-am apreciat îndeosebi, când eram mică: o casetă cu un fel de teatru radiofonic, „Cocoșelul neascultător”, pe care îl ascultam cu nesaț, iar și iar. Așa cum ascultam povești și pe… discuri de vinil! Doamne, din ce eră vin! 🙂

Îmi amintesc că le-am pus și nepoțelelor mele, atunci când eu eram adolescentă și încă mai aveam caseta, „Cocoșelul neascultător”. Mă așteptasem să se amuze și să învețe și ele pe dinafară cântecelele alea haioase pe care, sincer vă spun, aș putea chiar și acum să le reproduc.  Nepoatele mele aveau 4 și 5 ani. Au rezistat, cu greu, vreo 10 minute și încă-mi amintesc privirea lor nedumerită. Obișnuite fiind cu desenele animate de pe Cartoon Network, ba chiar cu jocuri video cu Albă ca Zăpada sau Cenușăreasa, nu înțelegeau o iotă din sunetele caraghiaose care ieșeau din casetofonul meu vechi. Mi-am amintit de faimosul hit “Video killed the radio star”, abia atunci conștientizând parcă mesajul. M-am lăsat așadar păgubașă și le-am pus fetelor desene animate.

 

 Un astfel de cadou, vreo poveste pe DVD, pentru fetița prietenei mele, deci, iese clar din discuție. Mai ales că știu că  ea își caută singură pe youtube ce anume vrea să urmărească.

Trusă de doctor? I-am luat acum doi ani… Ah, tare greu e să aleg cadoul potrivit!

Îmi amintesc însă ce mult m-a fascinat, atunci când aveam eu 7 ani, păpușa unei prietene. Fetița avea cele mai frumoase jucării, aduse de părinți din Portugalia, țară pe care eu mi-o imaginam ca pe o portocală și de unde se puteau cumpăra, iată, jucării nemaipomenite. Lasă că păpușa era foarte frumoasă, confecționată dintr-un material moale, cauciucat,  neavând mâini și picioare țepene, ca păpușile noastre Arădeanca. Dar aceasta, în mod special, avea și un biberon pe care îl umpleam cu apă și îi dădeam apoi “să bea”. În scurt timp, “bebelușa” începea să plângă cu lacrimi adevărate, ba chiar trebuia să îi schimbi scutecul ud.

Caut deci pe internet să văd dacă se găsesc acum cumva și pe la noi astfel de păpuși. Surpriză: sunt! Nu mai stau mult pe gânduri și îi comand păpușa. Într-o oră aveam și cadoul frumos ambalat, iar eu eram pregătită, chiar și sufletește, de o petrecere gălăgioasă de copii.

-Îmi arăți și mie ce i-ai luat? mă întreabă, curioasă, colega mea de birou.

-Sigur, răspund, încântată, imaginându-mi ce mult m-aș fi bucurat eu în urmă cu mulți ani, dacă aș fi primit un astfel de cadou.

Colega mea zâmbește:

-I-ai luat păpușă?! Copiii de azi, la 7 ani vorbesc de sex… îmi spune ea amuzată.

Mă pune puțin pe gânduri. E drept, îmi trecuse și mie prin cap că țâncii de azi sunt mult mai maturi decât eram noi. Și că fetița, la vârsta… respectabilă de 7 ani, poate că  nici nu se mai joacă cu păpuși.

Ajung la petrecerea în aer liber, cu multe baloane, trambuline și tobogane. Copii energici și părinți- cu ochii pe ei. Păpușa mea se pierde prin mormanul de cadouri.

Când se mai înserează, cei mici parcă se mai liniștesc și se împart pe „bisericuțe”. Băieții se joacă cu mingea. Două fetițe mai mici descoperă păpușa de la mine și sunt în extaz.

Sărbătorita, împreună cu o prietenă, își amenajează un… salon de frumusețe. Una dintre fetițe apucă o șuviță din părul celeilate și o răsucește, cu dexteritate, în placa de păr de jucărie. Eu rămân uimită. Că există placă de păr de jucărie și că fetița știe că părul nu doar se întinde, dar se și ondulează cu acel instrument. Ba încă se pricepe să răsucească șuvița, așa cum eu n-am reușit niciodată.

Apoi își aleg, cu atenție câte o ojă, din paleta largă de culori a… salonului. Își colorează una alteia unghiile, apoi suflă pe ele și le scutură, cu aceeași naturalețe cu care folosiseră și placa de păr.

Fetița cu un an mai mică, cea care descoperise păpușa adusă de mine, rămâne proțăpită, cu “bebelușul“ la subraț, în fața salonului de cosmetică.

-Vreau și eu să-mi faceți unghiile! își roagă prietenele.

– Nu se poate. Ești prea mică! îi răspunde una dintre fetițe, cu superioritate.

-Ba vreau și eu! se tânguie micuța, nescăpând însă “bebelușul” din brațe.

Intervin mămicile adevărate. Oja e de copii, așa că toate fetițele au voie s-o folosească. Micuța „mamă” se așază, cu satisfacție, pe scaun, așteptând să i se facă manichiura. Nu-și scapă însă din ochi „bebelușul” proaspăt schimbat de scutece. La fel cum maică-sa n-o scapă din ochi pe ea.

Până la urmă, cadoul meu a avut succes. Chiar dacă nu la sărbătorită. E drept că nu-mi trecuse prin cap să-i cumpăr fetiței ustensile pentru un „salon de cosmetică”.

La finalul petrecerii,  în timp ce-mi aștept uber-ul care să mă ducă spre casă, privesc duzii de pe marginea drumului. Sunt în pârg. Mă năpădesc iar amintiri din copilărie: bunica dojenindu-mă, la sfârșitul unei seri de vară că, deși insistasem să mă îmbrac cu “hainele de oraș”, adică o rugasem să-mi calce de dimineață o cămășuță albă, pe care erau desenați niște cai (era preferata mea), mă întorsesem acasă cu hainele pătate.

-Petele astea de dude n-o să mai iasă din cămașă, să știi! mă atenționase ea.

Și eu îmi amintesc că parcă mi-a părut rău de cămașa mea albă, cu cai colorați, pe care n-aveam s-o mai îmbrac vreodată. Dar bucuria zilei petrecute în dud, cu prietenii de joacă, vă mărturisesc că sigur n-aș putea s-o uit.

Ramona este autoarea cărții Nu mai caut succesul

Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, în format word, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Atunci mi-am dat seama că îl iubeam, iar el și-a dat seama de ce nu putea să-și amintească decât de mine

S-a întâmplat după ce am primit în viața mea un bărbat care m-a tratat vulgar

Mama mea, călugărița: cum a ajuns la mănăstire petrecăreața mea mamă

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro