Cum e să-ți duci părinții la azil

Andreea Petrescu

22 January 2013

C-o moarte toţi suntem datori” punea Coşbuc punctul pe I. Realist, chiar frust, fără ornamente inutile, scriitorul arunca în arenă unul dintre cei mai de temut adversari ai noştri – declinul. Am descoperit astăzi un articol în care autorul se vede pus în faţa faptului împlinit şi se întreabă: cât de bine putem conştientiza sfârşitul pe care, poate printr-o minuţioasă programare in utero, îl evităm cu toate mijloacele?

Tim povesteşte cum a însoţit-o pe mama lui în azilul în care ea a ales să-şi petreacă restul zilelor. Ideea acestui rest al zilelor îl face însă să-şi dea seama că, odată cu pierderea locuinţei în care crescuse, pierde şi refugiul mental al eternei reîntoarceri la copilărie, la tinereţea părinţilor, la vârsta ocrotirii. Mergând alături de mama lui pe holurile instituţiei, Tim pătrunde într-un spaţiu izolat de societate şi ascuns privirii directe, în care e ţintuită o realitate paralelă, improprie supravieţuirii: bătrâneţea. Încetinirea funcţiilor, pierderea controlului şi predarea „cheilor” unor asistenţi plătiţi să îngrijească trupul neputincios, toate acestea se petrec în umbră, acolo unde nu pot incomoda bunul mers al lucrurilor.

„Separăm bătrânii şi bolnavii de tineri pentru că vrem să întreţinem o iluzie, la fel de utopică precum capitalismul în eternă expansiune: iluzia că tinereţea şi sănătatea sunt eterne, iar bătrâneţea nu este nimic altceva decât o alegere, similară aceleia de a duce un stil de viaţă haotic, de care ne putem feri prin educaţie sau prin adaptare”. În acelaşi registru, internarea în azilul de bătrâni înseamnă intrarea în carantină a celor care „aleg” să îmbătrânească, spre a nu-i contamina şi pe ceilalţi.

Ba mai mult, spune Tim, „încercăm să păcălim moartea cu bani. Investim în trupul nostru, ne informăm, prelungim momentul, ca şi cum ne-am pune la adăpost. Dar trebuie să fim conştienţi: nimeni n-o să scape”. Iar odată cu această conştientizare vine şi împăcarea pe care, cu tot optimismul auto-injectat, nu o putem atinge fugind de datorie. Găsiţi aici şi restul articolului, scris aşa cum trebuie: frust, realist şi corect, la fel ca vorbele lui Coşbuc.



Citiţi şi

Stela ar fi putut fi salvată de puțină educație ori păsare

Aşteptând un chip căruia să-i spovedeşti mângâierea

Cred că așa se simte frica de moarte


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
4,116 views

Your tuppence

  1. Belle d”Imagination / 23 January 2013 0:31

    Uneori e necesar, când nu ai posibilitatea de a le asigura sprijinul material, fizic şi medical.
    Altminteri e crimă

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro