Într-o dimineața de vară, mă trezește mama și-mi spune: ”Gabi, ai grijă, am visat foarte urît. Dacă mergi cu Lucian la plajă astăzi (fratele meu, mai mic cu zece ani), nu-l lăsa să stea prea mult în apă și fii cu ochii pe el.” Eu, ușor iritată, cu ochii cîrpiți de somn îi răspund ”îhî”, îmi înghesui capul între umeri a ”dar lasă-mă, muică”, deschid doar un ochi și-i zăresc chipul ușor crispat, îngrijorat.
Ora 9, dimineața. Soare, mare,veselie! Îl întreb pe puradel dacă vrea să mergem la plajă. Puradelul (care la vremea aceea avea vreo nouă ani) încîntat nevoie mare, face bagajul înainte să mă apuc să-i fac lista cu ce nu are voie să facă, dacă mergem.
Nisip…mare..lume..gălăgie ( mi-a placut mereu zarva provocată de copii vara, în fața blocului, la joacă și cea de pe plajă în combinatie cu mirosul de mare, nisip și piele încinsă). Bunghiul pe ăl mic! Ăl mic avea un soi de lesă imaginară: nu acolo Luciane, e prea adîncă….vino mai aproape… hai că este rece, vino și pe prosop, te rog ( pe asta cu ”te rog”, cred ca aș fi spus-o acum, atunci nu exista în vocabular, la adresa bietului copil ).
La un moment dat, mă ridic și mă îndrept către mal. Îi spun sa aibă grijă de el acolo unde este, pentru că intru și eu în apă. Intru, rotesc privirea, lume nu chiar în proximitatea mea, valuri nu foarte mari… arunc o privire către Lucian și apoi nu mă întreba de ce, fac un gest pe care nu l-aș fi făcut niciodata conștient (mereu mi-a fost teama de apă, deși trăiesc la malul mării, am făcut multe sporturi, dar de înotat n-am învățat niciodată), mă desprind de bucățica de nisip care mă ancora și fac cîțiva pași în direcția orizontului, întorc privirea pentru o secundă către flăcău și cînd revin, simt o vibrație, văd cu coada ochiului un val mare, mă ia, mă duce către mal și apoi către larg, mă aruncă sub apă și apoi liniște….
Eu sub apă, în nepuținta mea de a găsi ieșirea către suprafață, ridic mîinile deasupra capului, în incercarea de a trimite un semnal disperat către cei din apă, începe agitația fizică, realizez că sunt în mare pericol, încerc să-mi ridic capul deasupra apei, zăresc o minge, aud voci… disperarea pune mîna pe mine în întregime, devin haotică, cu ochii închiși sub apă și un trup care nu mai ascultă pe nimeni, dau din brațe, strîng din dinți, îmi aud batăile inimii și scrîșnetul în urechi; din ce în ce mai necontrolat, încerc să respir, nu reușesc să trag decît apă pe gura și nas, ochii îi simt injectați, deși lipiți, parcă ar vrea să și plîngă și din nou ridic brațele, disperată și cu, din ce în ce mai prezentă în cap, ideea morții iminente. Cu cît brațele erau mai sus, cu atît eu eram mai jos, respirînd apa.
Între timp, mintea mea se comporta ca la cinema, la vizionarea unui film, relaxată, în contradicție absolută cu trupul meu, care își pierdea picătură cu picatură energia (am avut senzația că cineva îmi suflă în lumînare). Ce vedeam eu cu mintea mea relaxată? Flashback-uri cu fratele meu… amintiri dureroase pentru mine, în care el, fie cădea din leagăn, cu fața de caldarîm, în prezența mea, fie se lovea ca o rachetă de calorifer cu capul, după o piedic de-a mea, fie plînsul lui în diverse momente, toate, dar absolut toate erau secvențe dint-un film cu el ( pentru mine, fratele meu a fost de fapt copilul meu ca nivel de implicare emoțională); și-n acelasi timp, eu calm, îmi spuneam: ”uite măi, o să mor înecată… mai bine muream călcată de mașină!” ( ce mă uluia inclusiv pe mine atunci era firescul din mintea mea, conștientizarea morții și o acceptare care mă înfiora cumplit și care îmi înspăimînta sufletul, silindu-mi trupul să nu cedeze). Toate secvențele aveau lentoare și detalii. Mintea îmi zîmbea împăcată!
Mă simțeam plină de apă și gata să cedez. Și cum la mine frica de moarte a fost prezentă încă din copilăria timpurie, în mișcările mele necontrolate, îi dictez minții cu… mintea, următoarea frază: ”hai, mai încearcă încă o dată, mai fă un efort… ajuta-mă!” Într-o secundă mă mobilizez spunînd-mi…”este ultima incercare” și-mi iau un reper, în imaginația mea, încerc să ma pun perfect paralel cu fundul mării și-n direcția potrivită și-mi zic : ”mai dau de cîteva ori din brațe, (în incercarea de a ”înota” așa cum știam eu) și dacă atunci cînd ma voi ridica, nu ating nisipul, renunț” (culmea, mi-o ziceam atît de calm și cu aceeasi lentoare specifică minții, pe tot parcursul tumultului meu). Fac acest demers și cînd simt ca nimic nu mă mai ajută să-mi întind din nou brațele sub apă, nemaisimțind palmele și acțiunea lor, îmi spun ”gata, mă ridic…!” O fac, și cînd mă verticalizez, simt în degetele de la picioare nisipul… disperată îmi fac degetele clește, mă imping în nisip cu vîrful lor și scot capul din apă, respirînd tot aerul din lume!!!
Deschid ochii, îmi scutur capul și-mi ridic privirea către mal, unde îl văd exact pe direcția mea, pe fratele meu, cu o privire nedumerită și capul înclinat spre stînga mea. Dincolo de el, la o distanță considerabilă, zăresc o femeie în negru și-un zîmbet straniu (de data asta ai scăpat, părea să-mi zică). Nu pot descrie ce senzație m-a urmărit mult timp după acest episod, rememorînd prezența bizară, zîmbetul si mesajul pe care eu l-am perceput). Pășesc extenuată de atîta efort ( și ca sa vezi că la mine fudulia și frica de ridicol erau la modă, am ieșit din apă schiopătînd, ca sa pară că de fapt avusesem un cîrcel, în cazul în care mi-ar fi văzut cineva disperarea din apă).
Ajung lîngă cearceaf, fratele vine lîngă mine, eu apuc să zic un “slavă Ție, bunul meu Dumnezeu” ( afirmație făcută prima oara în viață) și-n caderea mea aproape incontrolabilă, îmi aduc aminte de femeia în negru cu zîmbet ciudat și atît de aproape de ochii mei… îmi ridic privirea, o caut, cu inima strînsă, nerespirînd practic. Nimeni în negru, nicăieri ! Mă pocnește plînsul și îmi spun în sinea mea: ” m-a pîndit, a vrut să mă ia!”
Cînd l-am întrebat pe Lucian, el mă văzuse saracul, dar a crezut ca mă joc… aceastea au fost cuvintele lui. Eu mă jucasem cu viața mea și avusesem și un coechipier! Seara, am facut legatura cu visul mamei mele!
Două săptămîni am fost umflată ca la balamuc. Aveam toate încheieturile pline de apă!
Aaaaaa… și la ce crezi că îmi mai zburase mie mintea atunci cînd mă agitam? Îți răspund tot eu: la faptul că eu crăp fără să fi făcut dragoste măcar o singură dată în viață!!!!! ( scrisesem ”să mă fi f*t*t”, dar decența m-a tras de ureche) 🙂
Citiţi şi
Ce carte alegi azi? Ghidul lecturilor care cresc odată cu copilul tău
Dragostea nu este o permanentă stare de entuziasm
Prăbușirea avionului Air India – patru povești, patru lecții
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
