M-a întrebat azi dimineață vânzătoarea, după ce cumpărasem o mascara, dacă doresc și un ruj. Am refuzat-o politicos, domnișoara a insistat, m-am uitat chiorâș la ea și i-am răspuns că mai am trei acasă, toate în nuanțe de roșu închis.
“Și cu care dintre ele vă dați?” m-a întrebat amuzată. “Cu niciunul, fată dragă!” A râs deși nu era nimic de râs. Am făcut destule filme cât să înțeleg că pe fața mea se așază bine doar un ruj transparent, discret. Indiferent pe mâna cărui profesionist în a machia am căzut, concluzia lor era veșnic aceeași. “Băgăm mascara la greu, că n-are cine știe ce buze!” Când auzi pentru prima oară la 17 ani că “n-ai cine știe ce buze”, nu este ușor. La vârsta aia suntem fragili și capabili să ne aruncăm de la fereastră pentru te miri ce complexe inventate de hormonii noștri, darămite când ți-o spune unul în față, clar și răspicat! Unde mai pui că mă și îndrăgostisem de el. Pe loc și definitiv, dar fără nicio speranță.
Era primul make up artist pe care îl întâlneam și soarta a vrut că el să fie cu vreo 30 de ani mai în vârstă, să fie ungur care vorbea engleză, în timp ce eu doar limbă rusă, și să nu fie deloc interesat. Singurele cuvinte pe care mi le-a adresat în limbă engleză, traduse de un român de pe platou, au fost: “Ai ochi frumoși, dacă ai fi avut și gură la fel… Nu-i nimic, știu ce am de făcut.” Nu mai știu cum îl chema, avea un nume imposibil de reținut, nu-i bai, nici el nu cred că își mai aduce aminte de numele meu. Îl strigam “Mister” pe platou, și “My love” în gând.
Cum vă spuneam, vânzătoarea era hotărâtă să nu mă lase să plec până nu mi-ar fi găsit un ruj de care să mă îndrăgostesc. Explică-i, dacă poți, că de la iubiți mi se trage refuzul de a purta ruj… De pildă, n-am sânii pe care i-aș fi dorit, așa că bag sutiene la greu. Multe, nenumărate, unul peste altul, că nu strică. M-am tot întrebat de ce nu folosesc aceeași tactică și când mă fardez? Cum sunt o mitomană înnăscută, în loc să păcălesc, de ce tind să le pun și mai mult în umbră? Și răspunsul a venit după ceva vreme: am iubit doar bărbați căsătoriți sau logodiți. Cu cât erau mai căsătoriți sau logodiți, cu atât mă îndrăgosteam mai mult. Eh, cum o înțeleg eu pe Eva și obsesia pe care o făcuse pentru un amărât de măr… Cum să te dai cu ruj când omul avea o femeie care îl aștepta acasă? Și cum să-i spui asta unei vânzătoare? Așa încât i-am făcut plăcerea să probez aproape toate nuanțele, și, dacă tot eram nevorbită, am pus-o și pe ea să le probeze. Dar de cumpărat, tot n-am cumpărat.
… cu rujul Natasha din colecția exlusivistă Pure Red de la L’Oréal Paris
Acum, după ce-am văzut ce-a ieșit din camera lui Bărăgan, mă gândesc că ungurul n-o fi fost cel mai priceput, că mi-or mai fi crescut și mie buzele de când aveam 17 ani și că, deși sunt îndrăgostită tot de un bărbat însurat, aș putea să mă dau cu ruj mai des. Numai că tot eu îi voi spăla cămășile… 🙂
Alina Nedelea, actriță și scriitoare
N.red. Acest articol încheie seria de șapte povești ale unor femei obișnuite, din cele pe care le-ați întâlnit deja, șapte femei frumoase care găsesc și timpul ca să arate… simply gorgeous! 
Prima poveste o găsiți aici. A doua poveste, aici. A treia, aici. A patra, aici. A cincea, aici. A șasea, aici.
Citiţi şi
Un apartament într-un ansamblu rezidențial – cea mai bună alegere
Ce fac eu de mult nu se mai numește curaj, ci nebunie
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
